Următoarea destinație

Am visat că eram într-o călătorie cu trenul, dar stațiile nu erau locuri, ci persoane. Am vrut să cobor la stația Ta, așa cum mai făcusem de atâtea ori, dar ușile au rămas închise. Următoarea stație disponibilă a fost Familia.

Nu pot să nu mă gândesc la acest vis și la călătoria continuă care este Viața. De ce trebuie mereu să trecem de la o stație la alta? De ce nu se acordă bonusuri pentru călătorii fideli?

Poate că drumurile noastre se vor intersecta din nou cândva, poate că atunci ușile se vor deschide. Voi mai vrea să cobor? Cât timp va mai trece până când trenul va pleca din nou spre următoarea destinație?

September... go away

Pe bune, Septembrie. Pleacă. Nu te-am chemat eu și nici nu eram nerăbdătoare să te văd. De ce trebuie să vii și să strici tu totul?

După cum v-ați dat seama, venirea toamnei nu mă entuziasmează deloc. Vacanța mea a fost mai mult pe bucăți. Iunie= învățat, iulie= bac+ înscriere+ admitere+ confirmarea locurilor. August a fost singura lună ok, iar de acum încep din nou pregătirile și emoțiile. 

În tot acest timp am avut senzația că nimic nu s-a schimbat. Că la toamnă voi intra din nou pe porțile școlii, mă voi așeza în banca în care am stat timp de trei ani și totul va decurge ca de obicei. Acum realizez că nimic nu se mai întoarce. Nu pot să cred că în mai puțin de o lună voi fi într-un loc diferit, cu oameni diferiți și studiind materii cu denumiri pompoase de care nu am mai auzit până acum. Nici gândul că vara viitoare aș putea să lucrez nu prea mă încântă. Mi-ar plăcea să-mi controlez viața cu o telecomandă și să o derulez direct la partea în care am deja o slujbă stabilă și o familie. Să fii pe punctul de a-ți lua viața în propriile mâini nu e deloc cool.

Nu am reușit să respect în totalitate lista de lectură și nici să fac prea multe chestii deosebite vara asta. Fără prietenii care au tras de mine și m-au scos la plimbare prin împrejurimi, probabil că aș fi stat non-stop închisă în casă. Ați observat cum în timpul școlii, chiar dacă avem o mulțime de sarcini, reușim să ne mobilizăm și să valorificăm mai bine puținul timp liber? Poate că noul an școlar va aduce o îmbunătățire în această privință.

Voi cum vă simțiți spre final de vacanță? Vă pare rău că se termină sau vă bucurați că vă veți revedea colegii? Dacă v-ați propus ceva pentru vacanță și nu ați reușit, acum e timpul de recuperat. Septembrie, nu te mai grăbi...

Copilăria din fața ecranului

2011: That awkward moment when you see a 10 year old with a better phone than yours.
2012: That awkward moment when you see a 6 year old with a better phone than yours.
2013: That awkward moment when you see a 2 year old with a better phone than yours.

Observasem de mai de mult cum copilașii noștri devin din ce în ce mai echipați în materie de gadgeturi care nu folosesc la nimic, dar ieri am mai auzit o trăznaie de nu-ți dai seama dacă e de râs sau de plâns. Verișorul meu are doi ani și deja are tabletă. Nu una din aia ieftină, la vreo 300-400 RON, ci chiar una scumpă, achiziționată în rate. Motivul? Părinții nu au timp să-și supravegheze copilul non-stop, iar tableta ține puștiul ocupat și cuminte, departe de orice pericol.

Desigur că nu e treaba mea cum își cresc alții copiii. Desigur că nu e treaba mea pe ce-și cheltuiesc banii cei care au prea mulți bani. Dar pe bune, părinților, ce naiba se întâmplă cu voi?

E nevoie să enumăr toate chestiile faine pe care le făceam noi în copilărie? Stăteam uitați cu orele în fața blocului și prin parcuri, jucând tot felul de jocuri și umplând trotuarele cu desene și șotroane. Ne dădeam în leagăne atât de sus, încât păreau că mai au puțin și se dau peste cap. Transformam în jucărie orice obiect aruncat de părinți sau o piatră din fața blocului. Nu ne deranjau foamea, vânătăile și juliturile. Mângâiam toate animalele de la țară sau de pe stradă și uneori mai luam și purici, dar era ok. Iar astăzi suntem în viață și chiar bine-merci. La fel sunt și părinții noștri, și bunicii noștri, care au copilărit chiar mai prost decât noi și le-a prins bine.

Da, am avut o copilărie foarte periculoasă și... ieftină chiar. Nu aveam nevoie de gadget-uri scumpe ca să fim fericiți, nu aveam nevoie de dezinfectant și săpun Protex ca să fim sănătoși. Ca să învățăm să scriem și să citim ne erau de ajuns manualul și caietul, nu ne trebuiau 'nșpe mii de culegeri, auxiliare, reviste, CD-uri, fișe de lucru, caiete ale elevului etc. 

Nu știu ce mai spun acum studiile sau trend-urile, dar intuiția îmi spune că e mai sănătos și mai educativ pentru un copil să stea afară sau lângă părinții lui decât mai multe ore în șir în fața unui monitor, făcând, de fapt, nimic.

Image Source: Maddy Lucas

Există prietenie adevărată?

Nothing but heaven itself is better than a friend who is really a friend. 

-Plautus

V-ați lovit vreodată de situația aceea, în care te simți mai singur lângă un prieten decât atunci când ești efectiv singur?

Nu-mi plac persoanele care sunt prietene cu toată lumea și în același timp nu sunt prietene cu nimeni.  Spre deosebire de familie, pe care nu o putem schimba, prietenii ni-i putem alege singuri; când îți dai seama că nu merge, poți să-ți iei bagajul și să pleci, pentru că, Slavă Domnului, nu suntem cusuți de nimeni. Dar asta nu înseamnă că suntem liberi să ne facem prieteni cu nemiluita, doar de dragul de a fi populari sau de a avea cât mai multe relații. Din contra, avem libertatea de a analiza personalitatea fiecăruia și de a ni-i face prieteni doar pe cei cu care împărtășim gusturi, pasiuni sau principii.

Din puțina mea experiență de viață, am constatat că există două tipuri de prieteni. Sunt unii oameni pe care e de ajuns doar să-i saluți și îți vor dărui fără ezitare toată bunăvoința și toată afecțiunea de care pot da dovadă. Dar sunt și alții pe care poți încerca ani la rând să-i mulțumești, să le oferi marea cu sarea, să le fii alături când nimeni altcineva nu o mai face, și totuși ei încă se vor uita la tine ca la ceva în plus, ca la o opțiune de rezervă la care te întorci doar atunci când altceva nu merge. Nimic nu va fi de ajuns pentru ei și vor căuta mai cu seamă compania unor persoane superficiale decât a celor cu care ar putea lega o prietenie frumoasă care să dureze un timp îndelungat.

O altă chestie: mi se pare greșit spus că prietenii sunt oamenii cu care te distrezi. Cei cu care faci prostii și care te sprijină în orice decizie nesăbuită ai vrea să iei. Cei care întotdeauna te distrează și te uimesc. Din acest motiv, mulți se străduiesc să-și lărgească cercurile, să petreacă timp cu cât mai multe persoane, să fie spontani. Dar nu. Un prieten trebuie să își asume câteodată și ipostaza de persoană plicticoasă, să spargă distracția atunci când e prea multă. De la un prieten adevărat nu vei primi întotdeauna replici de genul: "da, da, așa e", "facem cum zici tu", "ești super". Un prieten trebuie să aibă grijă de tine când tu nu ești în stare, să nu te aprobe atunci când vrei să o iei pe un drum greșit, iar atunci când nu ai dreptate, să-ți spună cu tărie: "vezi că greșești!"

Vedeți voi, prietenia nu e numai lapte și miere. Multe dintre persoanele cu care vă simțiți bine se vor face nevăzute atunci când le veți cere ajutorul. Să-i neglijezi pe cei care te sprijină și te ajută, în favoarea unora cu care poți să glumești și atât, e o nesăbuință. Mă doare să realizez că pentru mulți nu am fost decât acel gen de persoană pe care nu o bagi în seamă atunci când ți-e bine, dar la care te întorci când realizezi că nu ai la cine apela. Mă întreb dacă asta înseamnă prietenia: să accepți să fii folosit doar când e nevoie de tine?

În orice caz, am nevoie și de părerea voastră: vi se pare de modă veche să te atașezi de o singură persoană și să cauți o prietenie adevărată în lumea aceasta care continuă să se miște și să se schimbe?

Image Source: Tumblr

De ce judecăm?

Image Source: doriimer

O să vă povestesc puțin despre o fată pe care am cunoscut-o anul trecut, într-o excursie. Era înaltă, suplă, îmbrăcată bine, inteligentă, îi plăcea să scrie(cum am aflat mai târziu), era vorbăreață, era înconjurată de o mulțime de prieteni. Pe scurt, avea în aparență tot ce și-ar putea dori cineva. Dar era o chestie pe care nu o puteam înțelege la ea: fuma.

Într-o zi, ajungând între patru ochi fără alte subiecte de discuție, pur și simplu mi-a venit să vorbesc cu ea despre asta. Mi se părea nedrept ca o fată atât de frumoasă și de firavă să-și strice corpul cu tutun. Ea mi-a tăiat repede replica, spunând că fiecare are câte o slăbiciune. Că slăbiciunea mea este că sunt timidă, că a ei este că fumează. Și că din acest punct de vedere suntem foarte asemănătoare și că nu ar trebui să o judec.

Și chestia e că, avea dreptate. Privind înăuntrul nostru, vom găsi cu siguranță una sau mai multe slăbiciuni. Necunoscând circumstanțele în care o persoană a ajuns într-un anumit fel, nu ne este permis a judeca.

De fapt, atunci când observi la cineva o problemă, un defect, o slăbiciune etc, cel mai prost lucru pe care poți să-l faci este să-i spui în față: tu fumezi / tu ești timidă / tu ești grasă / tu ești urâtă / tu ești așa / tu ești altfel. Un prieten adevărat este cel care îți înțelege slăbiciunile, le acceptă, și te ajută să le rezolvi într-un mod în care tu nu te simți jignit sau poate că nici măcar nu îl observi. Ce ar fi dacă, în loc să judecăm, am încerca să ne punem mintea la contribuție pentru a face ceva bun?

De ce povestesc toate astea acum? Pentru că zilele trecute o "prietenă" a început să povestească mai multor prieteni, din dorința de a face conversație, o întâmplare jenantă cu mine, făcându-mă să mă simt penibil. Efectiv, de fiecare dată când se așeza lângă cineva, începea să povestească. Așa că inevitabil mi-au venit în minte cuvintele fetei de anul trecut.

În încheiere, vă adresez și vouă întrebarea din titlu: de ce judecăm? Vi s-a întâmplat vreodată să fiți judecați sau să-i judecați pe alții în mod greșit?

Romanian students...

Brace yourselves!

The Baccalaureate is coming.

Vă vine să credeți cum zboară timpul? Mie sigur nu, și nu aș ezita să dau anii înapoi dacă aș putea. 

Acum că mai sunt doar câteva ore până când intrăm oficial în Bac, profit de ocazie pentru a vă ura tuturor celor care aveți de susținut examene importante (Bac, Evaluare Națională, licență etc) să aveți parte de cât mai multe reușite - atât la examenele școlare, cât și la cele ale vieții-, încredere în forțele proprii și în sprijinul celor dragi, și, de ce nu, un gram de noroc că nu strică niciodată. Să aveți succes cu carul și emoții cu paharul! Pentru cei de a XII-a, urmează o lună problematică în care va trebui să îmbinăm cum știm mai bine utilul cu relaxarea. Așa-i că e un fleac pentru noi? Capul sus și haideți să dărâmăm statisticile! Restul, spuneți o rugăciune pentru noi, doar în caz că vom avea nevoie.

Dorințe pe apă

Un cer înnorat, un râu și o sumedenie de bărcuțe.

Plutind agale, împleticindu-se de obstacole, dorințele unor copii a căror călătorie abia începe.

... pentru BAC
... pentru revedere
... pentru un drum lin în viață

Unii aruncă pietre sau fac valuri cu mâna și astfel bărcile împotmolite prind din nou avânt.

Ah, de-ar fi și viața asemenea unui râu limpede și domol!

eu (în stânga)

Motive de sărbătoare

Nu ştiu la voi cum a fost, însă eu nu am ajuns încă să respir cu adevărat aerul primăverii. Martie a plecat la fel de repede cum a venit, întreaga lună a fost schimbătoare şi plină de stres, şi simt că nu am realizat nimic notabil în această perioadă. Aprilie, te rog ca măcar tu să fii bună şi să nu îmi joci farse!

Tuturor celor care serbează astăzi sărbătoarea sfântă a Paştelui, vă doresc să aveţi parte de linişte şi pace în suflet şi de multe bucurii alături de cei dragi. Sper că aţi petrecut cum trebuie şi că iepuraşul şi-a făcut datoria şi a fost generos cu voi. Pentru ceilalţi, urmează o aşteptare îndelungată de încă cinci săptămâni, aşa că înarmaţi-vă de pe acum cu răbdare şi voie bună. Îmi lipseşte atât de mult acea pace lăuntrică, acea atmosferă magică de sărbătoare, abia aştept să văd cum va fi!

Şi pentru că tot suntem în atmosfera aceasta de sărbătoare, voiam să vă spun (ca un fapt divers) că astăzi se împlinesc 80 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu. Trebuie să recunosc că poetul îmi dă mari bătăi de cap în ceea ce priveşte pregătirea pentru Bac, dar, ca orice om care şi-a lăsat amprenta asupra literaturii române, Stănescu se bucură de tot respectul meu. Ar mai fi putut trăi şi acum, dacă nu ar fi murit de hepatită la doar 50 de ani, totuşi şi-a asigurat continuitatea prin poeziile sale care au reîmprospătat literatura românească. În aparenţă închisă şi greu de interpretat, poezia lui Nichita Stănescu reflectă frământările omului modern, într-un mod uneori sobru, alteori ludic, care nu încetează să uimească.

Tot pe această cale, aş vrea să vă anunţ de trei concursuri grozave. Primul concurs este organizat de Gianina, premiul I fiind reprezentat de primele două volume din seria Îngerul nopţii în format hardcover. Apoi, Gabriella de pe "Cioburi de vise" oferă un set adorabil de semne de carte handmade. Iar pe Walking on Letters găsiţi de asemenea un concurs foarte generos cu patru câştigători. Mult succes şi nu uitaţi să aruncaţi un ochi şi pe blogurile respective. Sunt uimitoare! ^^

Sunt curioasă să aud şi despre voi. Ce plănuiţi să faceţi în săptămâna Să ştii mai multe, să fii mai bun? (nu ştiu de unde au venit cu numele ăsta, dar tot săptămâna Şcoala Altfel rămâne). Eu sincer nici nu ştiam până acum câteva zile că urmează o vacanţă, aşa că surpriza e cu atât mai mare. Voi încerca în această perioadă să îmi încarc bateriile şi să duc la capăt câteva lecturi cu care am rămas în urmă. O săptămână plină de bucurie!

8 martie

And graven with diamonds in letters plain,

There is written her fair neck round about,

"Noli me tangere, for Caesar's I am, 

And wild for to hold, though I seem tame."

-Sir Thomas Wyatt (1503-1542)

E ziua voastră, dragele mele, şi e absolut necesar să vă urez la mulţi ani.

Obişnuiam ca în copilărie să sărbătorim exclusiv ziua mamei sau a bunicii, dar iată că, descoperind semnificaţia acestei zile, am ajuns să fim noi însene sărbătorite. Crescând, am realizat totodată că simplul fapt de a fi femeie nu se rezumă doar la aspectul fizic, ci are implicaţii şi pe partea economică sau socială.

Predecesoarele noastre au fost dispreţuite şi ignorate, însă curajul lor dăinuieşte peste veacuri, sacrificiul lor este cel care alimentează fluxul continuu al vieţii. Însăşi condiţia nefericită a femeii este cea care o înzestrează cu virtute.

Astăzi, de 8 martie sărbătorim atât trecutul presărat cu piedici, cât şi viitorul luminos în care sperăm.

Mămici, bunici, soţii, mătuşi, fiice, surori, verişoare, toate sunteţi importante şi alcătuiţi universul cuiva. Înalte, scunde, subţiri, rotunjoare, blonde, roşcate sau brunete, toate sunteţi frumoase prin unicitatea voastră. Nimeni nu vă poate egala! Şi sunt foarte mândră de voi, de înţelegerea pe care o aveţi asupra vieţii, de tot ceea ce ţineţi înăuntru şi înduraţi cu o putere supraomenească.

La mulţi ani tuturor femeilor!

* Image Source: discordiainfinita

De profesie băgător în seamă

De-a lungul anilor de liceu am realizat că nu e nevoie să fii super inteligent ca să fii în atenţia profilor, ci mai degrabă să ai o fire comunicativă şi să ştii să le intri tuturor în graţii. Am câteva colege/cunoştinţe cărora le merge foarte bine pe acest principiu. Se împrietenesc cu toată lumea şi sunt cunoscute de întreaga şcoală, fără însă a lega prietenii solide. La ore vorbesc întotdeauna mult, dar fără să spună prea multe lucruri inteligente. Întreabă de exemplu, chestii banale pe care toată lumea din clasă le ştie de mult(dovedind astfel că ştiu mai puţin decât elevul mediocru), sau chestii pe care proful tocmai le-a explicat cu un minut în urmă(dovedind cât de atente au fost şi cât respect îi acordă profesorului). De multe ori se leagă şi de elevii care ies la tablă, în majoritatea cazurilor degeaba. Dar, deşi e un lucru stupid, efectul e chiar pe dos. Profii le apreciază chiar mai mult decât pe restul clasei, pentru că cică ar fi active şi implicate în oră: "vai, ce fete muncitoare, mereu dornice să înveţe, toată ziua cu mâna pe sus". Seriously, people? 

Dar asta nu e ceva ieşit din comun, ştiind cât de pricepuţi suntem în domeniul băgării în seamă. Scrisesem odată un articol scurt pentru ziarul unei olimpiade ce s-a ţinut în oraşul meu. Pentru acel mic şi neînsemnat articol, care avea mai puţin de o pagină, mi-au mai pus în cârcă încă 6-7 persoane. Adică la sfârşitul articolului, sub numele meu, au mai trecut şi numele a doi profesori din şcoală, plus numele a 4-5 fotografi(pentru doar 3 poze introduse în articol...). Logic, nu? Dacă e prilej să ne băgăm în seamă, de ce să nu profităm?

Şi am mai observat o chestie, întotdeauna oamenii mici sunt cei care fac cel mai mult zgomot, cei care se agaţă chiar şi de cea mai mică sclipire pe care o au la un moment dat. Dacă 4-5 elevi se strâng să planteze copaci în faţa şcolii, sunt demni de laudă şi trebuie puşi pe site. Sunt unii care participă la acţiuni de voluntariat doar prin simplul fapt că se duc să le facă poze celorlalţi, dar pentru acest efort primesc o diplomă şi îi auzi apoi pledând despre importanţa voluntariatului, cu toate că fără o diplomă sau notă sunt inventivi în a găsi scuze pentru a-l evita.

De fiecare dată când o clasă de elevi realizează o acţiune de ecologizare, trebuie neapărat dată la ziar. Dar de câte ori aţi văzut în ziare sau la ştiri reportaje despre cantinele sociale, sau despre organizaţiile care îngrijesc bătrâni şi  mame tinere? Răspunsul e foarte rar sau deloc, însă oamenii aceştia chiar există, şi fac o mulţime de lucruri admirabile fără să se bage în seamă, fără să ceară altă recompensă decât fapta în sine.

Oameni buni, vă rog să încetaţi să credeţi că lumea se învârte în jurul vostru.

Hello, March

Dragă martie, de ce eşti atât de grăbită, de ce nu ai lăsat să mai fie iarnă şi zăpadă măcar puţin?

Întotdeauna am detestat gerul iernii, tânjind către mângâierea binefăcătoare a primăverii, şi totuşi anul acesta este pe dos. Iarna înseamnă linişte, amorţire şi continuitate în timp. Este ca un somn dulce  care te ţine închis în tine, fără a modifica starea exterioară a lucrurilor. Primăvara, dimpotrivă, aduce cu ea noutate şi dinamism, împingându-te către schimbare.

Avusesem înainte multe zile de falsă primăvară, când strălucirea soarelui era rece şi înşelătoare, şi totuşi astăzi soarele a strălucit mai tare decât de obicei, topind inimile îngheţate şi orice altă urmă a anotimpului alb. A fost o zi luminoasă şi blândă, exact aşa cum ar trebui să fie ziua de 1 martie. Şi atunci de ce nu pot să mă bucur pe deplin de primăvară? Nici eu nu mai ştiu ce simt, e un gol în mine pentru toţi anii care m-au ocolit, pentru toate momentele frumoase care ar fi putut să fie, dar nu s-au materializat. De aceea, dragii mei, străduiţi-vă să valorificaţi la maxim fiecare clipă care vi se oferă, să învăţaţi zilnic ceva nou şi în acelaşi timp să fiţi atenţi la toate lucrurile mici care trec neobservate.

Nu credeam că primăvara va veni atât de repede, dar iată-mă aici, la doar un pas distanţă de o nouă etapă a vieţii, de vara care rupe prietenii şi separă destine, schimbând copilul de odinioară într-un om mare şi forţându-l să apuce pe un anume drum. Sper măcar ca primăvara să facă aşteptarea mai dulce şi mai uşoară, să alunge grijile din suflet şi să le umple în schimb cu gânduri pozitive şi aspiraţii pentru viitor.

Vouă, celor care îmi sunteţi mereu aproape chiar şi de la distanţă, vă doresc să savuraţi din plin această primăvară, şi să primiţi de la ea ceea ce e mai cu folos pentru fiecare în parte. Sănătate, prosperitate, încredere, iubire, câte puţin din toate sau ceva mai mult, după cum vrea inima fiecăruia. Nu uitaţi că primăvara nu vine doar din natură, ci şi din gând, este reîntoarcerea la starea de inocenţă şi curăţie care caracterizează omul de la începuturi.

...

Am avut una din acele zile în care toate relele lumii par să se reverse asupra ta. Momente în care nu îţi doreşti decât să devii invizibil, să închizi ochii, şi să nu mai ştii nimic de tine şi de cei din jur. Experimentez în mod constant acest sentiment. Parcă îmi caut singură suferinţa, şi tot eu o dau la o parte şi trec peste.

Întorcându-mă acasă pe întuneric, am văzut un cuplu de bătrânei mergând înaintea mea. Bătrânul era înalt, cocoşat, şi mergea cu capul aplecat mult în faţă. Soţia sa era slabă şi mică de statură, avea o privire blândă, şi ducea în mână, cu greu, nişte sacoşe uzate. Mergeau amândoi încet, în întunericul serii, şi se sprijineau unul pe altul. În starea în care eram, mi s-a părut o privelişte emoționantă. Şi atunci am realizat brusc: sunt tânără. Orice problemă aş avea, mai am destul timp să îndrept lucrurile. Pot să o iau de la capăt de nenumărate ori, să cad şi să mă ridic singură cu demnitate. Ce e tristeţea, oricum? Doar o iluzie a firii...

Gânduri despre Valentine's Day

Probabil că scriu această postare cu mare întârziere, din păcate școala a pus stăpânire pe mine, iar eu trebuie să mă abțin eroic de la majoritatea lucrurilor drăguțe care îmi fac plăcere. Cum merg lucrurile pe la voi, toate sunt în regulă? Se pare că am trecut cu bine și peste Ziua Îndrăgostiților, deși mă așteptam literalmente la o avalanșă de inimioare și ursuleți de pluș. În anii precedenți, Valentine's Day era o zi cam frustrantă pentru fetele fără iubit, din moment ce fetele într-o relație aveau grijă să-și expună intenționat cadourile pe bancă pe tot parcursul zilei. Se pare însă că în clasa a 12-a lumea devine ceva mai discretă și mai cu capul pe umeri, realizează și ei că totul trece și nimic nu mai poate fi făcut în joacă. Colegii mei au trecut de la ursuleți de pluș la cadouri mai serioase, unii sunt implicați în relații lungi ce depășesc 1-2 ani, fac planuri pentru a merge împreună la facultate, iar eu mă bucur când îi văd că sunt uniți și demonstrează maturitate în gândire. Firește că avem în clasa noastră tot felul de tipologii umane: "într-o relație", "rămânem prieteni", "forever alone", "friendzoned", dar și "cuceritori" pe care la fiecare bal îi vezi cu o parteneră diferită.

Revenind la subiect, Valentine's Day e o sărbătoare care m-a intrigat dintotdeauna, asta pentru că avem și noi Dragobetele care e parte din cultura noastră, care e vechi de când lumea și practic a prins rădăcini în aceste pământuri. Valentine's Day nu a intrat la noi decât de câțiva ani și deja a reușit să întreacă Dragobetele în popularitate. Oare din ce motiv? Ca să putem să ne sincronizăm, să imităm străinii care de fapt nu dau doi bani pe cultura noastră. Ziua Îndrăgostiților nu are nicio istorie și nicio semnificație pentru poporul român, e un fel de formă fără fond dacă mi se permite să-l citez pe Maiorescu.

Nu e ca și cum aș fi împotriva iubirii în sine. De fapt, chiar dacă sunt single, nu-mi displace ideea de zi a îndrăgostiților. Cu toată agitația și preocupările cotidiene, sunt convinsă că e greu pentru cei care sunt într-o relație să facă în mod constant gesturi romantice, să mențină acel element de noutate care te împiedică să te plictisești de persoana iubită. O zi dedicată manifestării iubirii oferă îndrăgostiților un impuls și un prilej de a acționa spre bucuria persoanei iubite, sacrificând puțin din interesul și timpul lor personal. Teoretic.

Ca majoritatea sărbătorilor însă, Valentine's Day are și ea o latură comercială exploatată la maxim (Ca o paranteză, cine credeți că încasează cel mai mult de pe urma vânzărilor de Valentine's Day din România? Evident că tot străinii, că doar nu noi). Popularitatea sărbătorii constrânge îndrăgostiții să facă un cadou persoanei iubite, dar nu au timp și nici inspirație și atunci apelează la produsele sau la pachetele speciale realizate de către comercianți. În primul rând, cu ce diferă o ciocolată cu inimioare pe ambalaj față de una simplă? Mă îndoiesc că are mai multă dragoste în ea decât cealaltă. Dar asta nu contează. Chestia e că... majoritatea cadourilor sunt trase la indigo. Sau lipsite de dorința de a dărui. Imaginează-te falit, neavând bani nici măcar pentru autobuz, și totuși ești forțat să-i cumperi un cadou iubitei, pentru că vine Valentine's Day și toate prietenele ei vor primi câte ceva. Când te duci direct la magazin și cumperi direct o ciocolată și un trandafir, parcă lipsește plăcerea căutării îndelungate. Și atunci cadoul nu mai devine o manifestare a sentimentelor, ci mai degrabă un clișeu, o îndatorire, un moft.

Fetelor, oricine poate să se oprească la magazin în drum spre școală și să cumpere o cutie cu bomboane, dar dacă ați putea găti acasă ceva dulce și să îl ambalați frumos, atunci ar fi o adevărată  dovadă de dragoste. Iar dacă un băiat s-ar încumeta să facă și el chestia asta, și i-ar reuși, sunt sigură că fata ar rămâne fără cuvinte. Și să știți că romantismul și chestiile de gentleman încă sunt foarte apreciate și nu dăunează aspectului de bad guy. Deși nu ai cum să dai greș cu ceva clasic (ciocolată/trandafir/ursuleț), un cadou personalizat e o dovadă că știi să acorzi atenție și să înțelegi gusturile persoanei iubite.

În încheiere, ceva frumos, pentru îndrăgostiți și nu numai:

Tinerii și istoria națională

Azi a fost prima dată după mulți ani în care am participat la o celebrare a Micii Uniri, deși simpozionul respectiv, pe alocuri interesant, a fost mai mult ceva ce colegii mei au numit "adunare a pensionarilor". M-am bucurat și atunci când am văzut pe stradă tineri în costume populare și am auzit muzica răsunând tare din difuzor. Dar încă s-a simțit foarte tare lipsa de interes pe care majoritatea tinerilor(și a adulților!) o manifestă față de istoria națională, dar și lipsa de interes și resemnarea tăcută pe care profesorii le manifestă față de elevii lor.

Cred că vorbesc în numele tuturor când spun că tinerii s-ar implica mai mult în activități culturale dacă acestea chiar s-ar organiza, dacă s-ar promova cum trebuie și dacă ar fi adaptate oricărui nivel de cunoștințe. Din păcate, ne confruntăm cu o lipsă acută de interes de ambele părți. Cei bătrâni, după cum se vede, au încetat să se mai agite, ei își pun speranța în noua generație care vine din urmă, nebăgând în seamă că atitudinea lor nu poate decât să le taie din elanul și așa scăzut.

A fost totuși un lucru care mi-a lipsit, tradiționala horă a unirii pe care o jucam pe terenul de sport în anii în care eram mai mici. Nu-mi dau seama de ce nu prea se mai practică, cel puțin nu la liceul meu, vreau să spun că o scurtă abatere de la orarul normal ar fi benefică pentru elevi și profesori deopotrivă. Oh, și aveam așa un chef de dans când am auzit melodia respectivă! De ce nu mai face nimeni horă de 24 ianuarie? 

Vă las cu această melodie frumoasă, bună de ascultat cu ocazia Micii Uniri:

 

New year's resolutions

Pentru mine, anul 2013 aduce atâtea încercări și atâtea oportunități de a ieși în evidență, încât habar nu am ce îmi doresc mai mult sau în ce direcție ar trebui să îmi îndrept eforturile.

Probabil că momentul cel mai important al anului viitor va fi examenul de Bacalaureat, de care depinde în totalitate admiterea mea la facultatea și căminul dorit. În rest, multe emoții, îndoieli, incertitudini...

Cred că până la urmă, cel mai mult îmi doresc ca în 2013 să am parte de liniște și siguranță... printre examene, simulări, teze, călătorii și variante de bac, sper să găsesc încredere pentru a mă bucura de lucrurile mici, pentru a petrece momente de tihnă în familie, pentru a mă culca seara fără teama zilei următoare.

Și de ce nu, să citesc cât mai multe cărți, pentru că în 2012 am stat cam prost la acest capitol...

Vă doresc și vouă ca acest an să fie plin de împliniri, de căldură și iubire. Să nu vă lipsească din case bunăvoința, răbdarea, sănătatea și puterea de muncă, și să aveți spor în toate activitățile întreprinse.

Vă îmbrățișez cu drag,

Ralu

Crăciunul nostalgicilor

Sărbători fericite! Nu știu alții cum sunt, dar pe mine Crăciunul mă duce automat cu gândul la copilărie și în special la desene animate. Crăciunul nu mai e Crăciun dacă nu îți propui să savurezi ceva tematic, fie un film, fie o carte, fie o animație.

Iată episoadele de sărbători ce mi-au rămas în minte. În mod ironic, episoadele de Crăciun nu se difuzau niciodată de Crăciun. :)) Totuși, astăzi sunt foarte potrivite pentru a reda atmosfera sărbătorilor de demult.

Vouă ce filme sau cărți de Crăciun vă aduc aminte de copilărie?

Felicitări caritabile - o faptă bună în trei pași

Dacă tot e ajunul Crăciunului și toată lumea se preocupă cu trimisul mesajelor, voiam să vă recomand și eu o modalitate de  a face bine de sărbători.

Pentru fiecare felicitare caritabilă trimisă de pe site-ul www.imparte.ro, cei de la Vel Pitar donează o felie de pâine fundației alese de tine (gratuit!). 

O pâine are în jur de 20 de felii, deci cu 20 de felicitări trimise ai satisfacția că ai contribuit la hrana unei persoane nevoiașe.

Nu e greu și nici nu costă nimic.

Link:

http://www.imparte.ro/Felicitari-caritabile

Cu familia în pragul sărbătorilor + urările de rigoare

Zilele trecute, când mergeam cu o colegă prin oraș, de pe partea cealalată a drumului ne-a făcut cu mâna.. ei bine, cine credeți? Chiar Moș Crăciun! Nu făcea reclamă la nimic, nici nu avea sac sau vreun ajutor. Era pur și simplu un Moș Crăciun singuratic, împrăștiind magia sărbătorilor în stânga și-n dreapta.

Am rămas uluite! Dar apoi ne-am întrebat: dacă tot ne-a făcut cu mâna, nu era frumos să ne lase și un cadou? :)) Ei bine, uneori am senzația că Moșul lucrează într-un alt mod. Părinții se pot ocupa și singuri de cadouri, pe când Moșul se ocupă de chestiile cu adevărat importante, pe care noi nu le putem sesiza. Cu mâna lui nevăzută, el pune lumea în mișcare, controlează vremea, trimite idei, face și drege și până la urmă aranjează lucrurile astfel încât tuturor să le fie bine de sărbători. Ca în reclama aceea de la Coca-Cola, în care Moșul scutură globul și toată lumea ajunge unde ar trebui să fie:

Ca de exemplu, cred că Moșul a lăsat intenționat ninsoarea asta abundentă și trotuarele greu de deszăpezit, pentru că astfel văd zilnic o sumedenie de părinți trăgându-și copiii cu săniuța, și chiar și băieței străduindu-se să-și tragă frățiorii mai mici. Ajungând acasă, nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru căldura căminului, pentru mâncărurile îmbietoare și pentru toate decorațiunile minunate care împânzesc camerele. Crăciunul, mai mult decât oricare altă sărbătoare, ne aduce mai aproape de familie, de țară și de originile noastre creștine.

Dacă în familia noastră în timpul anului ne ghidăm după deviza fiecare gătește pentru el, de sărbători mama se transformă brusc în gospodină și umple frigiderul până la refuz. Asta nu înseamnă că gătește prea mult. Mai cumpără de la magazin, mai aduce de la țară, mai facem și noi câteva rețete simple și astfel izbutim să avem mâncare tradițională pe masa de Crăciun.

Asta mică nu face nici ea prea multe chestii, ci în general stă la TV/computer sau se joacă, dar are un suflet bun, nu e ca fetițele răsfățate din generația ei. Anul acesta, deși cu mare întârziere, a învățat și ea prima colindă, pe care ne-o repetă cu fiecare prilej: "Raluca, mai ții minte cum era a doua strofă din Colinde, colinde? Nu? Vrei să ți-o cânt eu?".

Împodobitul bradului, mersul cu colinda și despachetatul cadourilor sunt toate prilejuri de bucurie ce ne aduc împreună. Dar mai e un lucru care-mi place la nebunie, acela de a sta pur și simplu cu familia într-o cameră cu lumină slabă, luminată doar de instalații, cu colindele tradiționale răsunând pe fundal. E o senzație minunată de apropiere și căldură.

De-a lungul timpului, am învățat că familia nu se rezumă doar la rudele de sânge, ci e alcătuită din toți cei care te sprijină la nevoie, care te încurajează cu o vorbă bună sau care se bucură sincer de realizările tale. Chiar și voi, cei care îmi urmăriți postările și îmi transmiteți gândurile voastre, sunteți familia mea virtuală și pentru asta vă mulțumesc. 

Sper din suflet să aveți parte de toate lucrurile minunate pe care le poate oferi Crăciunul. Sănătate, putere de muncă, răbdare și armonie în familie. Să primiți și să fiți voi înșivă colindători, și nu uitați că întâiul colindător pe care trebuie să-l lăsăm în casă este Iisus.

Sărbători fericite!

  *Articol publicat în cadrul Postărilor de Iarnă găzduite de blogul Love for books

Keep on dreaming...

Dacă nu am visa, viaţa noastră aproape că nu ar avea rost şi nu ar merita trăită. Fără un sens ales, de unde am şti încotro să ne îndreptăm?

Visurile noastre sunt cele care ne ajută să ne ridicăm atunci când cădem, care ne susţin emoţional când suntem loviţi de greutăţi, care pun fiinţa umană în mişcare. Omul modern, în special, are nevoie să viseze pentru a depăşi temerile de nou şi condiţiile schimbate ale timpului nostru, cazurile din ce în ce mai frecvente de depresie şi înstrăinare socială.

Visul tău a eşuat? Analizează-ţi capacităţile şi stabileşte-ţi unul mai aproape de tine. Visurile mari se pot fi atinse în general doar cu paşi mici. Dar nu renunţa niciodată la vis. El este cel care te ţine în viaţă.

Și eu votez! - campanie de responsabilizare a tinerilor

Nu știu cum și unde a zburat timpul, dar iată că azi m-am trezit asupra faptului împlinit: am în sfârșit drept de vot. M-am dus frumușel la secția de votare și m-am simțit super importantă votând, deși probabil că în realitate eram ceva de genul:

În fine, a fost și asta o experiență folositoare, iar acum am o ștampilă drăguță pe buletin. :D

Dar nu vă spun toate astea ca să mă laud, ci ca să vă amintesc cât de important e ca dreptul de vot să fie exercitat. Să nu credeți că vreau să imprim un caracter politic blogului; votați cu oricine vreți, dar neapărat votați. Bună sau rea, o opinie este o opinie. S-a constatat că prezența la vot în rândul tinerilor este foarte scăzută și, dacă e să-mi dau și eu cu părerea, nu prea ne putem încrede că oamenii mai mari vor face o alegere corectă în locul nostru.

Mai devreme venise o mătușă în vizită, și mă întreba pe mine ce anume se votează. Zicea că sunt alegeri prezidențiale. Mai târziu ies din cabina de vot și îmi zice mama: "Ce ți-a luat așa de mult? Ai stat să-i citești pe toți?" "Păi ce vrei mama, să-l votez pe primul pe care-l văd?" "Nu contează, oricum nu-i cunoști." Wtf? Pe bune oamenilor, chiar nu ar strica să vă schimbați atitudinea.

Vi se pare logic să voteze doar bătrâneii, care-l aleg pe cel care dă mai mult ulei și chibrituri? Sau să votăm noi, care avem mintea limpede și deschisă, care încă nu suntem tentați de mita electorală?

Lumea zice că oricum nu se poate schimba nimic. Dar gândiți-vă că peste 100 de ani vor fi în țară un set complet nou de candidați și de alegători. Nu e logic să rămână totul la fel ca acum. Nu putem  schimba totul dintr-o dată, dar dacă noi aducem o schimbare mică, și copiii noștri aduc și ei o schimbare, și la fel și copiii lor, și tot așa, am certitudinea că vom ajunge într-un final să avem ceva bun. 

Uitați-vă de exemplu la americani, unde ziua alegerilor ca un fel de sărbătoare. Iar ei au de fapt un sistem destul de prost după părerea mea, în cadrul căruia opinia cetățenilor poate fi respinsă pe față. Și totuși ei votează și chiar se simt mândri. Mândria noastră națională unde este?