...

Am avut una din acele zile în care toate relele lumii par să se reverse asupra ta. Momente în care nu îţi doreşti decât să devii invizibil, să închizi ochii, şi să nu mai ştii nimic de tine şi de cei din jur. Experimentez în mod constant acest sentiment. Parcă îmi caut singură suferinţa, şi tot eu o dau la o parte şi trec peste.

Întorcându-mă acasă pe întuneric, am văzut un cuplu de bătrânei mergând înaintea mea. Bătrânul era înalt, cocoşat, şi mergea cu capul aplecat mult în faţă. Soţia sa era slabă şi mică de statură, avea o privire blândă, şi ducea în mână, cu greu, nişte sacoşe uzate. Mergeau amândoi încet, în întunericul serii, şi se sprijineau unul pe altul. În starea în care eram, mi s-a părut o privelişte emoționantă. Şi atunci am realizat brusc: sunt tânără. Orice problemă aş avea, mai am destul timp să îndrept lucrurile. Pot să o iau de la capăt de nenumărate ori, să cad şi să mă ridic singură cu demnitate. Ce e tristeţea, oricum? Doar o iluzie a firii...