Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Și-i așa de subțire…

Cei familiarizați cu scrierile cu Eric-Emmanuel Schmitt știu că multe din acestea sunt lecturi ușoare și rapide. Elixirul dragostei nu face excepție, fiind o lectură de 1-2 ore, dar care poartă cititorul prin întreaga poveste a unei relații și îl trece printr-o varietate de emoții: indignarea, rememorarea, regretul, dar și satisfacția, pentru că la sfârșit autorul face dreptate părții nedreptățite din poveste.

Elixirul dragostei promite un răspuns al unei întrebări pe care probabil mulți ne-am pus-o la un moment dat: pot doi oameni despărțiți să rămână prieteni? 

Argumentele acestuia îmbracă forma unui schimb epistolar între doi foști iubiți, care acum trăiesc în colțuri diferite ale lumii - el în Paris, ea în Montreal, după ce s-au despărțit din cauza infidelității. Adam îi propune lui Louise să reia legătura, considerând că prietenia reprezintă o continuare firească a iubirii. Reticentă la început, ea intră în jocul lui, cei doi ajungând treptat să-și povestească viețile prin email și să-și facă diverse confidențe, cum ar fi aspecte despre noile lor relații. 

Plecând de la o discuție despre piesa omonimă de operă, cei doi încearcă să descopere dacă există un elixir al dragostei, o anumită rețetă prin care putem face orice persoană să se îndrăgostească de noi. Adam dorește să demonstreze existența acestuia și o folosește pe post de cobai chiar pe una din prietenele lui Louise. Dacă acest elixir funcționează sau nu, vă invit să descoperiți.

În ciuda scurtimii romanului, mi s-a părut că acesta reușește să atingă anumite corzi. Schmitt m-a surprins pentru că reușește să ofere și o perspectivă feminină obiectivă asupra relațiilor, dar și prin iscusința de a păstra informații valoroase pentru sfârșit, creând o răsturnare de situație. 

O recomand amatorilor de cărți romantice și nu numai, deși are în centru dragostea mi s-a părut mai profundă decât genul chick-lit. În special dacă timpul liber nu este aliatul vostru, sau nu reușiți să intrați în atmosfera de lectură cu alte cărți, Elixirul dragostei este perfectă pentru a fi citită "in one sitting".

”Frumuseţea primei iubiri vine din faptul că nu este bântuită de propriul sfârşit, te crezi într-un prezent etern şi-i ignori epuizarea. După care, cadavrul primei iubiri le infectează pe următoarele.” 

”Adam, Dacă prietenia e patul de moarte al iubirii, atunci urăsc prietenia.
Draga mea Louise, Doar pielea desparte iubirea de prietenie. Și-i așa de subțire…”

Link de cumpărare: Libris

Nota mea: 4/5/5

Hai să Ne facem bine!

Având în vedere că vremurile actuale nu sunt tocmai fericite, este un timp bun să introducem în viața noastră cât mai multe lucruri pozitive, care să ne mențină moralul ridicat și să ne inspire la fapte frumoase. De aceea vă recomand Ne facem bine, o carte despre oameni deosebiți și puterea lor de a schimba lucruri când își urmează visurile.

Ne facem bine este o colecție de povești reale care au fost prezentate în prealabil la emisiunea România te iubesc, relatate de jurnaliștii care le-au descoperit: Paula Herlo, Rareș Năstase, Alex Dima, Cosmin Savu, Paul Angelescu. Sunt exemple pozitive ale unor oameni care au pornit de la zero și care prin intenții bune și perseverență și-au făcut un renume și au reușit să aducă schimbări vizibile în comunitățile lor. După câțiva ani de la data primului interviu, jurnaliștii se întorc pentru a vedea cât de mult au progresat oamenii respectivi, iar evoluția lor este impresionantă.

Ceea ce mi s-a părut super la aceste povești e că țin de domenii foarte variate. O parte sunt ale unor asociații și voluntari care au adus mult bine prin munca lor, dotând spitale, construind case, aducând bucurie bolnavilor. Alții nu au făcut voluntariat ci au construit afaceri de succes, creând locuri de muncă și schimbând comunitățile lor. Alții sunt oameni foarte dedicați unui domeniu în care au făcut performanță și au dus numele României în locuri nebănuite.

Citat de Andrei Șerban, regizor de teatru și operă de talie mondială

I-am căutat pe acești oameni pe Facebook, pe majoritatea i-am găsit și am fost mândră să văd că sunt în continuare activi și în contextul pandemiei Coronavirus. Dintre aceștia o să amintesc doar câțiva:

• Asociația Dăruiește Viață - se ocupă cu modernizarea sau construcția de noi spitale;
• MagiCamp - organizează tabere și aduc bucurie copiilor bolnavi de cancer;
• Bogdan Tănasă de la Casa Share Iași - a construit împreună cu alți voluntari peste 20 de case pentru familii lipsite de posibilități;
• BeardBrothers din Cluj - fac diverse fapte caritabile și se laudă cu modul lor nonconformist de a atrage voluntari

și mulți alții pe care vă invit să îi descoperiți și poate să le călcați pe urme.

Inevitabil această carte te face să te privești pe tine și să te întrebi ce ai făcut bun până acum. În același timp, în anumite povești veți găsi și multă tristețe. Personal apreciez că, prin diversitatea poveștilor pe care ni le prezintă, ne demonstrează că oricine poate schimba ceva în domeniul la care se pricepe, care îi aduce bucurie. Adesea faptele pe care le vedem la televizor par foarte departe de noi, dar dacă ne-am uita mai atent în jur, am găsi cu siguranță ceva ce poate fi îmbunătățit.

Putem face lucruri bune și în aceste vremuri tulburi, chiar dacă asta înseamnă pur și simplu să stăm acasă. Stați acasă și citiți, deoarece cărți frumoase sunt destule! :)

Link de cumpărare: Elefant.ro

Nota mea: 4/5

Acești oameni minunați și viețile lor trecătoare

Începând cu acest an, ziua de 31 august 2013 este cunoscută pentru prima dată în țara noastră ca Ziua Limbii Române. În Republica Moldova, această zi este celebrată încă din 1990. Cred că e un lucru foarte frumos să avem această zi care să ne aducă mai aproape de ei. Și oare ce modalitate mai bună de a sărbători decât printr-o carte autohtonă? :)

Am citit În intimitatea secolului 19 la recomandarea profului de română. A fost de fapt singura carte recomandată de el căreia am hotărât să-i dau o șansă și, dacă am fost cam sceptică la început, acum sunt convinsă să încerc și celelalte titluri care între timp au rămas pierdute prin caiete.

Ioana Pârvulescu ne propune o incursiune în Bucureștiul secolului al XIX-lea, mai exact în perioada de după urcarea pe tron a regelui Carol I. Protagoniștii sunt oamenii de cultură sau personalitățile marcante ale vremii: membrii Societății Culturale Junimea (Maiorescu, Alecsandri, Eminescu...), savantul B. P. Hașdeu, doctorul Carol Davila, regele Carol I și alții.

Toți acești oameni ni se dezvăluie într-un mod destul de diferit față de cum îi cunoaștem din lecțiile de limba română sau istorie. Suntem invitați să pătrundem în casele acestora, să le cunoaștem familiile, grijile și micile bucurii. Dincolo de ipostaza de oameni de știință sau scriitori, suntem invitați să îi cunoaștem ca oameni.

Nu este vorba de o operă de ficțiune, deoarece evenimentele și descrierile pe care le găsim în carte sunt fie adevărate, fie intuite pe baza unor dovezi. Nu am simțit însă nici răceala specifică unei biografii sau a unui eseu. Scriitoarea știe să ne facă familiari cu personajele sale, iar acesta este rezultatul unei documentări laborioase, dublate de pasiune și admirație.

Ioana Pârvulescu ne vorbește mai puțin despre impactul istoric pe care l-au avut acești oameni și mai mult despre drumul lor, care nu este drept, ci plin de suișuri și coborâșuri. Peisajul vremii este conturat prin bogăția de detalii despre evenimente de cultură, viața de familie, maternitate, timp liber, mâncăruri și vestimentație. Scriitoarea ne poartă pe străzile insalubre ale Bucureștiului, prin bulevarde, târguri, cofetării, dar cea mai frumos conturată este, desigur, intimitatea căminului.

Lumea acestei cărți este pe cât de frumoasă, pe atât de tragică. România este surprinsă într-o perioadă a progresului rapid, în care se străduia să adopte invențiile occidentale, dar condițiile de viață erau încă neprielnice. Mi-au rămas în minte vulnerabilitatea acestor oameni în fața bolilor, eforturile medicului Carol Davila de a organiza sistemul medical, și sfârșitul absurd de simplu al Anei Davila, otrăvită accidental de un prieten al soțului său. Îi invidiem pe oamenii secolului al XIX-lea pentru frumusețea sentimentelor și dragostea pentru cultură, dar în același timp îi compătimim pentru toate suferințele pe care le-au avut de îndurat. N-aș putea spune dacă viața lor a fost mai ușoară decât a noastră sau invers. Indiferent de vreme omului îi este dat să sufere, dar poate merită să tragem cu ochiul la cei dinaintea noastră pentru un plus de inspirație.

"N-am putut afla totuşi dacă oamenii acestui secol au greşit fatal crezând în viitor sau dacă noi, cei din viitor, am greşit fatal – dar cum şi de ce şi în ce punct – ratând şansa pe care ei ne-o oferiseră. Dar poate că undeva în lucrurile mărunte şi trecătoare din secolul 19 se află încă o bucată de viitor nestricată şi pe care, cândva, vom reuşi s-o regăsim."

Nota mea: 5/5
Această carte poate fi achiziționată de aici.

Din Provocarea Verii.

Înscrie-te și tu la această campanie!

Recenzie „Ultima concubină” de Lesley Downer

De n-ai fi tu,
Cui i-aş mai putea arăta
Floarea de prun?
Când vine vorba de înflorire şi parfum,
Numai ea ştie ce înseamnă cu adevărat.

- Ki no Tomonori

Îmi aduc aminte cu nostalgie cum Ultima concubină a fost prima carte inspirată din cultura japoneză pe care am citit-o, uimindu-mă la momentul respectiv prin multitudinea de informaţii pe care le aducea despre această cultură. De la sărăcia şi prejudecăţile satului tradiţional până la intrigile şi ceremoniile complicate din apartamentele imperiale, totul este descris printr-un stil rafinat cu o bogăţie de detalii captivante.

Acţiunea cărţii se desfăşoară în jurul anilor 1860, când în Japonia existau două poluri de influenţă, shogunul şi împăratul. Deşi teoretic împăratul era considerat sursa întregii puteri, acesta era aproape captiv în palatul său din Kyoto, puterea fiind exercitată de fapt de către shogun, care îşi avea reşedinţa la Edo (astăzi Tokyo).

În acest context istoric, prinţesa imperială Kazu este trimisă fără voia ei să-i fie nevastă shogunului Iemochi. Într-unul din satele în care poposeşte în procesiune, aceasta o întâlneşte pe Sachi, o fată de la ţară care atrage atenţia prin frumuseţea sa ieşită din comun. Prinţesa o aduce pe Sachi la palat pentru a-i fi prietenă devotată, iar mai târziu îi înlesneşte fetei drumul spre apartamentele shogunului, dăruindu-i-o acestuia drept concubină.

Sachi, care este protagonista romanului, se bucură pentru o perioadă foarte scurtă de aprecierea shogunului şi de poziţia ridicată în cadrul curţii, până când istoria îi întunecă perspectivele cu umbra ei nefastă. Pe fondul unor conflicte din ce în ce mai dese cu susţinătorii împăratului, shogunul Iemochi pleacă într-o călătorie spre Kyoto în urma căreia moare.

De aici începe drama lui Sachi, rămasă văduvă într-o perioadă zbuciumată din istoria Japoniei, în care tradiţiile se prăbuşesc pentru a face loc modernităţii. Sachi părăseşte palatul din Edo, în care îşi duceau viaţa 3000 de femei, traversând Japonia devastată de război în scopul ajutorării prinţesei Kazu. Pe parcursul acestei călătorii anevoioase, Sachi va cunoaşte, în această lume ostilă, dragostea adevărată prin intermediul lui Shinzaemon, un samurai proscris, descoperind de asemenea detalii cu privire la originile sale misterioase.

Ultima concubină este un roman al metamorfozei, nu doar a lui Sachi, ci și a întregii civilizații japoneze. Asistăm la căderea şogunatului și reinstaurarea imperiului, eveniment istoric ce a zguduit Japonia din temelii. Societatea tradiţională japoneză, care prin izolarea ei rămăsese în urma Occidentului, trece printr-o perioadă de modernizare accelerată sub influenţa "barbarilor cu păr roşu". Astfel se face că lumea schițată la începutul romanului este complet diferită de cea care ni se înfățișează la sfârșit.

Un aspect foarte interesant este că povestea din spatele romanului este chiar inspirată din realitate. Prinţesa Kazu a existat în realitate, la fel ca şi alte personaje ale romanului. Aceasta a fost trimisă să se mărite cu shogunul Iemochi la vârsta de doar 15 ani, străbătând acelaşi traseu descris în carte. Înainte ca shogunul să pornească în ultima sa călătorie la Kyoto, prinţesa i-a dăruit acestuia un cadou de adio: o concubină.

Pe lângă povestea propriu-zisă, am adorat toate detaliile legate de istorie, arte sau ritualuri, romanul fiind o monografie a societăţii japoneze din secolul a XIX-lea. M-au încântat îndeosebi scurtele poezii japoneze inserate pe alocuri, care constituie deliciul oricărui fan. Mi-ar fi plăcut să postez şi altele, însă vă voi lăsa să le descoperiţi pe parcurs. 

Faptul că o autoare engleză scrie despre Japonia mi s-a părut atât un plus, cât și un minus. Un plus deoarece ea scrie într-un limbaj familiar și accesibil occidentalilor, care face povestea captivantă. Un minus deoarece apar spre sfârșit și câteva elemente de soap opera, cel puţin aşa mi s-au părut răsturnările de situaţie care fac povestea puțin cam nerealistă.

Nota mea: 5/5
Această carte poate fi achiziționată de aici.

Despre autoare

LESLEY DOWNER s-a născut în 1959 la Londra. Mama ei era de origine chineză, iar tatăl preda chineza la University of London. Crescând într-o casă plină de cărţi despre cultura şi civilizaţia Asiei, Lesley este fascinată mai ales de Japonia. După studii la Oxford şi la London University, în 1978 câştigă o bursă în Ţara Soarelui-Răsare, unde rămâne cinci ani.

Romanul Ultima concubină este un bestseller internaţional publicat în peste douăzeci şi cinci de ţări şi nominalizat în 2009 la Premiul Romantic Novel of the Year.

Recenzie „Alchimistul” de Paulo Coelho

Am citit Alchimistul în format digital, a fost o lectură scurtă și ușoară, deloc obositoare. 

Romanul urmărește drumul lui Santiago, un băiat care își părăsește îndeletnicirea de păstor pentru a ajunge la Piramide, în căutarea unei comori pe care doar o visase. Călătoria este primejdioasă, dar aduce o mulţime de premiere şi oportunităţi. Băiatul învaţă mai multe despre firea umană prin oamenii pe care-i întâlneşte, şi astfel obţine o imagine a propriei persoane. Comoara este doar un pretext, Santiago nu porneşte în căutarea averii, ci în căutarea sinelui.

Lectura mi-a adus aminte, într-o mică măsură, de Micul Prinț, ambii protagoniști având parte de o călătorie inițiatică, și de întâlniri din care trag învățăminte. Asemenea lui Santiago sunt toţi tinerii din zilele noastre; sunt nehotărâţi, nu au o imagine detaliată a propriei persoane; parcă ar tânji la mai mult, parcă ar vrea să-şi schimbe existenţa, şi totuşi au nevoie de un imbold, nu ştiu încotro să o ia sau ce trebuie să facă. Alchimistul este o poveste drăguță menită să crească optimismul și să ofere un imbold pentru urmărirea țelurilor proprii, și probabil că mi-ar fi intrat la suflet dacă nu ar fi fost unele aspecte care mi-au umbrit așteptările.

Mi-a plăcut cartea și totuși nu m-am atașat de ea, cum mi se întâmplă cu alte cărți, deși la început eram convinsă că așa va fi. Nu am detestat-o și nici nu m-a impresionat, a fost undeva la mijloc. 

În primul rând, m-a scos din sărite publicitatea excesivă din jurul aceste cărți, care parcă vrea să spună "Alchimistul e o carte care schimbă vieți. Nu poți fi complet dacă nu citești Alchimistul". A fost o carte ca toate celelalte, e prea exagerat să o numești revelatoare. Am citit cărţi mult mai valoroase care nu s-au bucurat de atât de mult succes, şi bănuiesc că e din cauza faptului că, fiind o lectură uşoară, Alchimistul prinde bine la mai multe categorii de public. Observ că există oameni profund marcaţi de această lectură, dar şi alţii care o situează la un nivel destul de scăzut. 

Apoi, autorul mi se pare cam indecis, iar cartea o ia în multe direcții: predomină caracterul de fabulă, dar are în același timp și caracter religios, și ocult. Nu mi se pare în regulă amestecarea celor trei, care se bat cap în cap. Fiind o persoană ceva mai religioasă, pot spune că am rămas cu un gust amărui pe alocuri. Coelho încearcă să fie profund deformând conceptele tradiționale despre religie, fapt care nu prea îi reușește. Chiar în prefața cărții autorul povestește cum făcuse parte din nu mai știu ce organizație ocultă, iar influența acesteia se face din plin simțită pe parcursul cărții. Romanul se vrea a fi o lectură motivațională, deci ar fi putut foarte bine să nu amestece religia în asta. 

Ca să închei totuşi cu un aspect pozitiv, din Alchimistul am rămas cu niște povețe frumoase care pot fi utile în restabilirea încrederii în sine, și care merită reîmprospătate în memorie din când în când. Cartea abundă în astfel de citate, aș putea spune chiar că sunt prea multe și ajungi să te saturi de ele. 

A citit cineva Alchimistul? Care a fost părerea voastră?

Când toate zilele sunt egale în­seamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care apar în viaţa lor de câte ori soarele traversează bolta.

***

― De ce nu mergi acum la Mecca? întrebă flă­căul.

― Pentru că Mecca mă ţine în viaţă. Mă face să suport toate zilele astea neschimbate, vasele as­tea tăcute pe rafturi, prânzul şi cina în taverna aia oribilă. Mi-e frică să-mi împlinesc visul, şi pe urmă să nu mai am niciun motiv să trăiesc. 

***

Indiferent ce face, orice om de pe acest Pă­mânt joacă un rol principal în Istoria lumii, a spus el. Şi, fireşte, nu ştie acest lucru.

Nota mea: 3/5

Această carte poate fi achiziționată de aici.

Recenzie "Măștile" de Fumiko Enchi

"Ninge,
ninge.
Aleea nu se mai vede.
Podul a dispărut
îngropat sub albul zăpezii...
Vai, vai!
Drumul spre casa iubitului
s-a șters de tot."

Un lucru greu de înțeles le leagă pe scriitoarea Mieko Toganō, recent trecută de vârsta a doua, și pe nora ei tânără, Yasuko. În urma unei căsătorii scurte, sfârșite tragic, ce-a dea doua continuă să locuiască de ani buni în casa soacrei pentru a duce mai departe studiile soțului său, cercetător în domeniul posedării demonice. Se vorbește mult în roman despre acest subiect, și anume fenomenul de posedare prin intermediul spiritului, Mieko însăși fiind înzestrată cu un talent în acest domeniu.

În aparență, Yasuko este văduva fidelă care nu se poate desprinde de amintirea soțului, căutându-și refugiu în muncă. În aparență, Mieko este mama iubitoare care are nevoie de prezența nurorii pentru a depăși moartea fiului. Dar ambele sunt unite de o legătură greu de explicat.

Relația dintre cele două femei enigmatice este analizată de către Ibuki și Mikame, doi cunoscuți ai soțului decedat, care păstrează relațiile cu familia și ajung să se îndrăgostească de Yasuko. Aceasta ține de asemenea la amândoi și își exprimă intenția de a se căsători cu unul din ei, privind mariajul ca singura soluție de a scăpa din casa familiei Toganō.

Deși Yasuko conștientizează că faptele și chiar sentimentele sale sunt planificate în detaliu de către Mieko, e greu de explicat de ce aceasta își privește totuși soacra ca pe o mamă, de ce pune atât de mare preț pe opiniile ei, de ce nu poate lua atitudine în fața influenței sale nefaste. Mieko se străduiește să-și păstreze nora aproape, dar în același timp încurajează relația ei cu cei doi bărbați, dintr-o dorință greu de înțeles. Prins în mrejele lui Yasuko, Ibuki devine, alături de aceasta,  parte a unui plan țesut minuțios de către Mieko, care scoate la iveală secretele familiei Toganō și trecutul dureros al femeii.

Cu prețul unei vieți, Yasuko și Mieko găsesc împreună modalitatea de a depăși moartea bărbatului iubit, unindu-și destinele pentru a da sens existenței zadarnice în care pătruseseră. În acest fascinant roman ezoteric, Fumiko Enchi conturează cu naturalețe tabloul unei lumi în care modernitatea, tradiția și legenda se întrepătrund, la fel ca și viața și moartea. 

"Crede-mă, mama e mult mai profundă decât o vezi tu sau oricine altcineva. Secretele din inima ei sunt precum florile din grădină pe timpul nopții - nu le vezi, dar le simți parfumul... "

Pentru mine, Măștile a fost acel gen de carte care te plictisește oribil în prima jumătate, dar după un anumit punct, începe să curgă rapid și efectiv nu-i mai poți da drumul. M-au incomodat puțin numele japoneze, greu de ținut minte la prima vedere, la fel ca și limbajul ceva mai formal al personajelor. În schimb, am iubit suspansul cărții, povestea înduioșătoare, drama femeilor japoneze sortite a se supune unei lumi guvernate de bărbați. Cartea mi s-a părut foarte ușor de citit, având doar 200 de pagini cu scris mare; cu ceva interes, poate fi terminată într-o singură zi.

Un lucru foarte interesant este analogia cu teatrul Nō, o formă de teatru japonez interpretat în exclusivitate de bărbați. Fiecărei tipologii feminine prezentate în roman îi corespunde un tip de mască tradițională, cea de pe copertă fiind o mască Masugami, reprezentând o femeie nebună. Citind o carte străină afli implicit și multe lucruri interesante despre cultura respectivă, iar Japonia abundă în tradiții și legende ce merită descoperite.

Nota mea: 5/5

Despre autoare

Fumiko Enchi s-a născut în 1905, la Tokio, în familia literatului japonez Kazutoshi Ueda. Având o sănătate precară încă din copilărie, este educată acasă, cu preceptori, și astfel ia contact de timpuriu cu literatura orientală și occidentală. Publică șapte romane şi, în paralel, publică piese de teatru și traduceri, printre care și cele zece volume ale Poveștii lui Genji, tălmăcite în japoneza modernă. Pentru scrierile sale, Fumiko Enchi a fost recompensată cu Premiul Tanizaki în 1969 și Ordinul Japoniei în 1985. Moare în 1986, în urma unui atac de cord.