Citatul de duminică (3)

„-Îl iubea foarte mult pe un copilaș, pe care părinții îl părăsiseră pentru că avea sindromul lui Down, a completat Kaliopi.

Bre, Kaliopița, cum de l-au părăsit pe acest îngeraș? se întreba Iannis. Sărmanii părinți, dacă ar fi știut că acest îngeraș însemna pentru ei biletul pentru Rai și pentru veșnicie, nu l-ar fi părăsit. Cum să lași, măi copile, o asemenea comoară? Hristos al nostru, Kaliopița mea, a spus că este dragoste. Și idragostea, știi, are înăuntrul ei jertfa. Dragostea fără jertfă este ca o tinichea goală, spoială, așa cum spunea și mama mea. Hristos, Kaliopița mea, a spus că cel ce nu are dragoste jertfelnică este gol pe dinlăuntru. Dacă am ști, buna mea copilă, ce comori trimite Dumnezeu neîncetat omului, ca să-l mântuiască, am sări în sus de bucurie. Iată, acest îngeraș este o astfel de comoară. Am să-ți spun o taină. Dacă s-ar găsi o familie bună, care să-l înfieze, atunci nu numai că familia ar primi nenumărate binecuvântări cerești, ci, prin jertfa dragostei lor de a îmbrățișa pe acest îngeraș bolnav cu trupul, l-ar tămădui. ”

(Iannis cel nebun pentru Hristos de Dionisie A. Makris)

Sunday Quote #2

„Dar pentru că nu ne defăimăm pe noi înșine la orice, ba adesea găsim fel de fel de îndreptățiri, ne asemănăm cu un vas foarte curat pe dinafară, iar înăuntru plin de rău-miros, din care, dând cineva cu pietricica și spărgându-l, iese afară tot răul-miros. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit răul-miros în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este și cel ce se îndreptățeste și zice: eu ședeam cu pace și cutare cuvânt al fratelui m-a tulburat. Lui i se pare că era liniștit, dar patima o avea în sufletul său și nu o simțea.”

( Avva Dorotei, Cuvinte și învățături de suflet folositoare)

Sunday Quote #1

„Atunci când ne dorim ceea ce ne este de folos, Dumnezeu ne trimite acel lucru imediat.

Atunci când ne dorim ceea ce nu ne este de folos, Dumnezeu ne oferă tocmai ceea ce ne este de folos.

Capacitatea noastră de a înțelege aceste lucruri ne face să fim mai aproape sau mai departe de el. Tocmai despre acest lucru vorbește această carte. De obicei oamenii își doresc ceea ce nu le trebuie cu adevărat. Însă Dumnezeu știe exact de ce avem nevoie și ne este alături tot timpul...”

din Mi-e dor de tine, Doamne de Cătălina Dănilă

Inima perfectă

*text cu sursă necunoscută

Se povesteşte că într-o zi, un tânăr s-a oprit în centrul unui mare oraş şi a început să le spună trecătorilor că are cea mai frumoasă inimă din lume. Nu după mult timp, în jurul lui s-au strâns o mulţime de oameni care îi admirau inima: era într-adevăr perfectă! Toţi au căzut de acord că era cea mai frumoasă inimă pe care au văzut-o vreodată… 

Tânărul era foarte mândru de inima lui şi nu contenea să se laude singur cu ea.

Deodată, de mulţime s-a apropiat un bătrânel. Cu glas liniştit, el a rostit ca pentru sine: 



- Şi totuşi, perfecţiunea inimii lui nu se compară cu frumuseţea inimii mele! 



Oamenii au început să-şi întoarcă privirile spre inima bătrânelului. Până şi tânărul a fost curios să vadă inima ce îndraznea să se compare cu inima lui. Era o inimă puternică, ale cărei bătăi ritmate se auzeau până departe. Dar era plină de cicatrice, şi erau locuri unde bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau chiar întru totul, liniile de unire dintre bucăţile străine şi inima bătrânului fiind sinuoase, chiar colţuroase pe alocuri. Ba mai mult, din loc în loc lipseau bucăţi întregi, lăsând să se vadă răni larg deschise, înca sângerânde. 



- Cum poate spune că are o inimă mai frumoasă? îşi şopteau uimiţi oamenii. 



- Cred că glumeşti, spuse tânarul după ce a examinat atent inima bătrânelului. Priveşte la inima mea, este perfectă! Pe când a ta este toată o rană, numai lacrimi şi durere.



- Da, a spus blând bătrânul. Inima ta arată perfect, dar nu mi-aş schimba niciodată inima cu a ta. Vezi tu, fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea: rup o bucată din inima mea şi i-o dau omului de lângă mine, care adesea imi dă in schimb o bucată din inima lui, ce se potriveşte în locul rămas gol în inima mea. Dar pentru că bucăţile nu sunt măsurate la milimetru, rămân margini colţuroase, pe care eu le preţuiesc nespus de mult, deoarece îmi amintesc de dragostea pe care am împartăşit-o cu cel de lângă mine. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor… Acestea sunt rănile deschise din inima mea, pentru că a-i iubi pe cei din jurul tău implică întotdeauna un oarecare risc. Şi deşi aceste răni sângerează încă şi mă dor, ele îmi amintesc de dragostea pe care o am până şi pentru aceşti oameni. Cine ştie, s-ar putea ca într-o zi să se întoarcă la mine şi să-mi umple locurile goale cu bucăţi din inimile lor… Înţelegi acum, dragul meu, care este adevărata frumuseţe a inimii? a încheiat cu glas domol şi zâmbet cald bătrânelul. 



Tânărul a rămas tăcut deoparte, cu obrazul scăldat în lacrimi. S-a apropiat apoi timid de bătrân, a rupt o bucată din inima lui perfectă şi i-a întins-o cu mâini tremurânde.Bătrânul i-a primit bucata şi a pus-o în inima lui.A rupt, apoi, o bucată din inima brăzdată de cicatrice şi i-a întins-o tânărului.Se potrivea, dar nu perfect, pentru că marginile erau cam colţuroase.

Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, fiindcă în inima cândva perfectă pulsa de-acum dragoste din inima bătrânului. Cei doi s-au îmbrăţişat, şi-au zâmbit şi au pornit împreună la drum.



Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept… O inimă perfectă, dar lipsită de frumuseţe… Inima ta cum este? O poţi împărţi cu alţii?

În avion cu Dan Puric (fragment din cartea Despre Omul Frumos)

"Acum câțiva ani mă duceam în America și avionul s-a oprit pentru o escală în Timișoara. Iar de acolo s-a urcat in Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbracate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu papornițe, de parcă mergeau cu rața. În sinea mea, am gândit stânjenit că așa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.

După ce am trecut Atlanticul și ne apropiam de destinație, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm niște formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuțe lângă mine, care mi-au spus cinstit: “Scrie-ne și nouă, maică, aici, că noi nu știm nimic!” Și astfel, eu le întrebam din chestionar și ele îmi răspundeau din inimă:

– Când te-ai născut, mamă? – 1877.

– Câți copii ai? – 11.

Și-asa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independența României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina și la toți ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat și ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine și se sprijineau de partea de sus, ca și cum ar fi mers cu rața. Zic:

– Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbușim. Nu ți-e frică?

– Lasă, mamă, răspunde băbuța, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insiști. Ajunge.

În siguranța ei stăteau două mii de ani de creștinism. Iar eu, pe lângă băbuță, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuța m-a reîncreștinat într-o fracțiune de secundă și, astfel, am văzut din nou Omul Frumos."

din cartea Despre Omul Frumos
preluare de pe pagina Librex.ro

Testul lui Socrate

În Grecia antică, Socrate (469-399 î.Hr.) era foarte mult lăudat pentru înțelepciunea lui.

Într-o zi, marele filozof s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință care alerga spre el agitat și care i-a spus: 

“Socrate, știi ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studenții tăi?”

“Stai o clipă,” îi replică Socrate. “Înainte să-mi spui, aș vrea să treci printr-un mic test. Se numește Testul celor Trei.”

“Trei?”

“Așa este,” a continuat Socrate. “Înainte să-mi vorbești despre studentul meu, să stăm puțin și să testăm ce ai de gând să-mi spui.

Primul test este cel al Adevărului. Ești absolut sigur că ceea ce vrei să-mi spui este adevărat?”

“Nu,” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”

“E-n regulă,” zise Socrate. “Așadar, în realitate, tu nu știi dacă este adevărat sau nu.

Acum să încercăm testul al doilea, testul Binelui.

Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”

“Nu, dimpotrivă…”

“Deci,” a continuat Socrate, “vrei să-mi spui ceva rău despre el, cu toate că nu ești sigur că este adevărat?”

Omul a dat din umeri, puțin stânjenit.

Socrate a continuat. “Totuși mai poți trece testul, pentru că există a treia probă – filtrul Folosinței. 

Ceea ce vrei să-mi spui despre studentul meu îmi este de folos?” 

“Nu, nu chiar…”

“Ei bine,” a conchis Socrate, “dacă ceea ce vrei să-mi spui nu este nici Adevărat, nici de Bine, nici măcar de Folos, atunci de ce să-mi mai spui?”

Sursa: primită pe Facebook

Ce bine ar fi dacă am putea trece tot ce spunem printr-un filtru! Dacă în loc de răutăți ar ieși numai vorbe frumoase și nu am mai spune atâtea lucruri pe care să le regretăm mai târziu! Dacă nu am mai vorbi mult și prost, dacă nu am mai face din bârfă o îndeletnicire, dacă nu ne-am mai găsi satisfacție în eșecurile altora, atunci poate-poate viața ar fi mai bună pentru toți, nu am mai trăi cu atâtea temeri, am căuta doar succesul personal și nu am mai goni după aparențe.

Poveste pentru suflet - Gruşatka şi stareţul

"Uneori, noaptea, stareţul se trezea, turna apă în sticle şi încet-încet, să nu audă şi să nu vadă nimeni, spăla podeaua chiliei sale. Dimineaţa, venind Gruşatka la stareţ, îl certa:

-Ce faci? Eşti foarte bolnav şi ai spălat toată noaptea podeaua?!... O spălam eu mai bine într-un sfert de oră...

Odată, privindu-l cu tristeţe, stareţul i-a răspuns:

-Tu nu poţi să speli în acest fel podeaua, pentru că eu ştiu cine vine la mine şi uneori mă rog pentru ei în timp ce spăl podeaua, îl rog pe Dumnezeu ca şi ei să îşi spele păcatele sufletului. Nu mi-e uşor să spăl podeaua, mă aplec cu durere, spăl cu durere, ca şi lor să nu le fie frică de greutăţi, nimicind în ei înşişi tot ceea ce e urâciune înaintea lui Dumnezeu. Plâng chiar pentru aceste suflete şi spăl podeaua cu apă amestecată cu lacrimile mele...".

Stareţul Zaharia de la Lavra Sfintei Treimi

Cu ocazia Floriilor, la mulți ani tuturor florilor din viața noastră!

Căprioara în raiul pierdut

Image Source: tumblr

Sunt o căprioară. 

Oamenii m-au rănit în inimă, iar în loc de sânge au izvorât lacrimi. Ceruri milostive, iată vă spun taina mea: în loc de sânge, în inimă am lacrimi. De aceea plâng pentru toţi cei trişti, pentru toţi cei nevinovaţi, pentru toţi cei umiliţi, pentru toti cei răniţi, pentru toţi cei nebăgaţi în seamă.

A fi este pentru mine acelaşi lucru cu a iubi.

Prin abisuri înfricosatoare şi prin prăpastii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine, omule bun; spre tine, dumbravă înflorită; spre tine, floare mirositoare; spre tine, Preabunule şi Preagingaşule!

Ştiţi, căprioara nu poate să urască; ea poate doar să jelească şi să compătimească. Toate jignirile, toate grosolăniile ea le respinge prin tristeţe şi compătimire. 

Pe mine oamenii m-au trimis în lume, mi-au spus şi mi-au hărăzit: Fii tristeţe si dragoste. Iar eu, cu întreaga mea fiinţă împlinesc sarcina mea: mă tânguiesc şi iubesc. Mă tânguiesc prin dragoste şi iubesc prin tânguire. Şi oare pot fi altfel în lumea aceasta locuită de oameni?!...

(Sf. Iustin Popovici, Căprioara în raiul pierdut)

Scrisoarea lui Alexandru Vlahuță

Am găsit această imagine share-uită pe Facebook de o fostă colegă pe care n-o credeam să aibă înclinații spre literatură sau spre genul acesta de sentimentalisme. M-a surprins într-un mod foarte plăcut. Nu are dreptate Vlahuță? Pentru că fiica lui este de o vârstă apropiată nouă, ne-am putea pune toate în postura destinatarei acestei scrisori. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulțumire mai deplină, ca o conștiință curată.

Trandafirul

-Are you a rose?

-No, certainly not, I'm a leaf.

-No. You're a rose.

-No. I'm not.

-You are, because you smell like a rose.

-No. I'm a leaf, but I once stayed near a rose.

-father Arsenie Papacioc

-Ești trandafir?

-Nu, nicidecum, sunt o frunză.

-Nu. Ești trandafir.

-Nu. Nu sunt.

-Ești, pentru că miroși a trandafir.

-Nu. Sunt o frunză, dar am stat cândva lângă un trandafir.

-părintele Arsenie Papacioc

Adevărul e că nu uităm niciodată pe cineva, oricât de scurtă ar fi întâlnirea. Gesturile, atitudinile, cuvintele lor rămân întipărite undeva, în adâncul nostru. Uneori ni le însușim inconștient, alteori trezesc în noi gânduri, reacții, idei. Dar nimic nu e cu adevărat uitat. Mai ales când întâlnim o persoană plină de gândire pozitivă, aceasta ne împinge într-o altă direcție. Eu nu sunt doar eu, ci un amestec a tot ceea ce alții au lăsat asupra mea.

Voi ce părere aveți despre acest citat?

Firul de ceapă

Aș vrea să împărtășesc cu voi o poveste deosebită pe care am auzit-o astăzi, și din care putem trage multe învățături.

Se spune că trăia odată o femeie rea, care nu făcea fapte de milostenie, și murind a ajuns în chinurile Iadului.

Ca să o scape, îngerul ei păzitor și-a adus aminte că păcătoasa făcuse o singură faptă bună la viața ei, și anume dăruise un fir de ceapă unei femei nevoiașe, făcând pomană.

S-a dus la Dumnezeu și i-a povestit fapta, iar El a încuviințat, zicând:

-Întinde-i firul de ceapă și trage-o afară, iar dacă izbutești, adu-o aici în Rai.

Îngerul a făcut întocmai, și, ajungând în Iad, i-a întins femeii firul de ceapă. Femeia l-a prins și s-a ridicat într-atât, încât aproape scăpase din Iad. Dar ceilați osândiți, văzând cum femeia scapă, au apucat-o de picioare pentru a fi ridicați odată cu ea.

Chiar și așa, gingașul fir de ceapă avea destulă putere încât să-i țină pe toți.

Totuși, femeia cea rea s-a înfuriat. A început să se zbată și să-i lovească pe ceilalți cu picioarele, strigând:

-Eu am dăruit firul de ceapă, nu voi!

După acestea, firul s-a rupt, lăsându-i pe toți în chinurile amare ale Iadului, iar îngerul a plecat întristat de acest suflet pierdut.

Ce părere aveți? Se pare că nu trebuie să dăruim averi pentru a câștiga iubirea lui Dumnezeu, ci sunt suficiente faptele mici de milostenie, făcute cu sinceritate. Dar dacă noi dăruim doar pentru a ne numi creștini, și nu din dorința de a ajuta, oare ce impresie își face Dumnezeu despre noi?

Biscuiții - Nu te grăbi să judeci!

Unul din citatele mele preferate îi aparține Maicii Tereza – “Dacă stai să judeci oamenii, nu mai ai timp să-i iubești… “. Fiecare persoană nouă pe care o întâlnim, bună sau rea, frumoasă sau urâtă, oricum ar fi, are câte ceva de transmis și ne îmbogățește sufletește într-un anumit fel. 

Din păcate, ne-am obișnuit să judecăm totul la cei din jur... îmbrăcămintea, aspectul, preferințele, comportamentul... Nu ne gândim niciodată la ceea ce am putea învăța de la persoana respectivă. În ignoranța noastră, ne mândrim și ne exagerăm calitățile, fără a căuta și în celălat bogăția sufletească de care credem că numai noi avem parte.