New year's resolutions

Pentru mine, anul 2013 aduce atâtea încercări și atâtea oportunități de a ieși în evidență, încât habar nu am ce îmi doresc mai mult sau în ce direcție ar trebui să îmi îndrept eforturile.

Probabil că momentul cel mai important al anului viitor va fi examenul de Bacalaureat, de care depinde în totalitate admiterea mea la facultatea și căminul dorit. În rest, multe emoții, îndoieli, incertitudini...

Cred că până la urmă, cel mai mult îmi doresc ca în 2013 să am parte de liniște și siguranță... printre examene, simulări, teze, călătorii și variante de bac, sper să găsesc încredere pentru a mă bucura de lucrurile mici, pentru a petrece momente de tihnă în familie, pentru a mă culca seara fără teama zilei următoare.

Și de ce nu, să citesc cât mai multe cărți, pentru că în 2012 am stat cam prost la acest capitol...

Vă doresc și vouă ca acest an să fie plin de împliniri, de căldură și iubire. Să nu vă lipsească din case bunăvoința, răbdarea, sănătatea și puterea de muncă, și să aveți spor în toate activitățile întreprinse.

Vă îmbrățișez cu drag,

Ralu

Crăciunul nostalgicilor

Sărbători fericite! Nu știu alții cum sunt, dar pe mine Crăciunul mă duce automat cu gândul la copilărie și în special la desene animate. Crăciunul nu mai e Crăciun dacă nu îți propui să savurezi ceva tematic, fie un film, fie o carte, fie o animație.

Iată episoadele de sărbători ce mi-au rămas în minte. În mod ironic, episoadele de Crăciun nu se difuzau niciodată de Crăciun. :)) Totuși, astăzi sunt foarte potrivite pentru a reda atmosfera sărbătorilor de demult.

Vouă ce filme sau cărți de Crăciun vă aduc aminte de copilărie?

Felicitări caritabile - o faptă bună în trei pași

Dacă tot e ajunul Crăciunului și toată lumea se preocupă cu trimisul mesajelor, voiam să vă recomand și eu o modalitate de  a face bine de sărbători.

Pentru fiecare felicitare caritabilă trimisă de pe site-ul www.imparte.ro, cei de la Vel Pitar donează o felie de pâine fundației alese de tine (gratuit!). 

O pâine are în jur de 20 de felii, deci cu 20 de felicitări trimise ai satisfacția că ai contribuit la hrana unei persoane nevoiașe.

Nu e greu și nici nu costă nimic.

Link:

http://www.imparte.ro/Felicitari-caritabile

Cu familia în pragul sărbătorilor + urările de rigoare

Zilele trecute, când mergeam cu o colegă prin oraș, de pe partea cealalată a drumului ne-a făcut cu mâna.. ei bine, cine credeți? Chiar Moș Crăciun! Nu făcea reclamă la nimic, nici nu avea sac sau vreun ajutor. Era pur și simplu un Moș Crăciun singuratic, împrăștiind magia sărbătorilor în stânga și-n dreapta.

Am rămas uluite! Dar apoi ne-am întrebat: dacă tot ne-a făcut cu mâna, nu era frumos să ne lase și un cadou? :)) Ei bine, uneori am senzația că Moșul lucrează într-un alt mod. Părinții se pot ocupa și singuri de cadouri, pe când Moșul se ocupă de chestiile cu adevărat importante, pe care noi nu le putem sesiza. Cu mâna lui nevăzută, el pune lumea în mișcare, controlează vremea, trimite idei, face și drege și până la urmă aranjează lucrurile astfel încât tuturor să le fie bine de sărbători. Ca în reclama aceea de la Coca-Cola, în care Moșul scutură globul și toată lumea ajunge unde ar trebui să fie:

Ca de exemplu, cred că Moșul a lăsat intenționat ninsoarea asta abundentă și trotuarele greu de deszăpezit, pentru că astfel văd zilnic o sumedenie de părinți trăgându-și copiii cu săniuța, și chiar și băieței străduindu-se să-și tragă frățiorii mai mici. Ajungând acasă, nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru căldura căminului, pentru mâncărurile îmbietoare și pentru toate decorațiunile minunate care împânzesc camerele. Crăciunul, mai mult decât oricare altă sărbătoare, ne aduce mai aproape de familie, de țară și de originile noastre creștine.

Dacă în familia noastră în timpul anului ne ghidăm după deviza fiecare gătește pentru el, de sărbători mama se transformă brusc în gospodină și umple frigiderul până la refuz. Asta nu înseamnă că gătește prea mult. Mai cumpără de la magazin, mai aduce de la țară, mai facem și noi câteva rețete simple și astfel izbutim să avem mâncare tradițională pe masa de Crăciun.

Asta mică nu face nici ea prea multe chestii, ci în general stă la TV/computer sau se joacă, dar are un suflet bun, nu e ca fetițele răsfățate din generația ei. Anul acesta, deși cu mare întârziere, a învățat și ea prima colindă, pe care ne-o repetă cu fiecare prilej: "Raluca, mai ții minte cum era a doua strofă din Colinde, colinde? Nu? Vrei să ți-o cânt eu?".

Împodobitul bradului, mersul cu colinda și despachetatul cadourilor sunt toate prilejuri de bucurie ce ne aduc împreună. Dar mai e un lucru care-mi place la nebunie, acela de a sta pur și simplu cu familia într-o cameră cu lumină slabă, luminată doar de instalații, cu colindele tradiționale răsunând pe fundal. E o senzație minunată de apropiere și căldură.

De-a lungul timpului, am învățat că familia nu se rezumă doar la rudele de sânge, ci e alcătuită din toți cei care te sprijină la nevoie, care te încurajează cu o vorbă bună sau care se bucură sincer de realizările tale. Chiar și voi, cei care îmi urmăriți postările și îmi transmiteți gândurile voastre, sunteți familia mea virtuală și pentru asta vă mulțumesc. 

Sper din suflet să aveți parte de toate lucrurile minunate pe care le poate oferi Crăciunul. Sănătate, putere de muncă, răbdare și armonie în familie. Să primiți și să fiți voi înșivă colindători, și nu uitați că întâiul colindător pe care trebuie să-l lăsăm în casă este Iisus.

Sărbători fericite!

  *Articol publicat în cadrul Postărilor de Iarnă găzduite de blogul Love for books

Recenzie "Măștile" de Fumiko Enchi

"Ninge,
ninge.
Aleea nu se mai vede.
Podul a dispărut
îngropat sub albul zăpezii...
Vai, vai!
Drumul spre casa iubitului
s-a șters de tot."

Un lucru greu de înțeles le leagă pe scriitoarea Mieko Toganō, recent trecută de vârsta a doua, și pe nora ei tânără, Yasuko. În urma unei căsătorii scurte, sfârșite tragic, ce-a dea doua continuă să locuiască de ani buni în casa soacrei pentru a duce mai departe studiile soțului său, cercetător în domeniul posedării demonice. Se vorbește mult în roman despre acest subiect, și anume fenomenul de posedare prin intermediul spiritului, Mieko însăși fiind înzestrată cu un talent în acest domeniu.

În aparență, Yasuko este văduva fidelă care nu se poate desprinde de amintirea soțului, căutându-și refugiu în muncă. În aparență, Mieko este mama iubitoare care are nevoie de prezența nurorii pentru a depăși moartea fiului. Dar ambele sunt unite de o legătură greu de explicat.

Relația dintre cele două femei enigmatice este analizată de către Ibuki și Mikame, doi cunoscuți ai soțului decedat, care păstrează relațiile cu familia și ajung să se îndrăgostească de Yasuko. Aceasta ține de asemenea la amândoi și își exprimă intenția de a se căsători cu unul din ei, privind mariajul ca singura soluție de a scăpa din casa familiei Toganō.

Deși Yasuko conștientizează că faptele și chiar sentimentele sale sunt planificate în detaliu de către Mieko, e greu de explicat de ce aceasta își privește totuși soacra ca pe o mamă, de ce pune atât de mare preț pe opiniile ei, de ce nu poate lua atitudine în fața influenței sale nefaste. Mieko se străduiește să-și păstreze nora aproape, dar în același timp încurajează relația ei cu cei doi bărbați, dintr-o dorință greu de înțeles. Prins în mrejele lui Yasuko, Ibuki devine, alături de aceasta,  parte a unui plan țesut minuțios de către Mieko, care scoate la iveală secretele familiei Toganō și trecutul dureros al femeii.

Cu prețul unei vieți, Yasuko și Mieko găsesc împreună modalitatea de a depăși moartea bărbatului iubit, unindu-și destinele pentru a da sens existenței zadarnice în care pătruseseră. În acest fascinant roman ezoteric, Fumiko Enchi conturează cu naturalețe tabloul unei lumi în care modernitatea, tradiția și legenda se întrepătrund, la fel ca și viața și moartea. 

"Crede-mă, mama e mult mai profundă decât o vezi tu sau oricine altcineva. Secretele din inima ei sunt precum florile din grădină pe timpul nopții - nu le vezi, dar le simți parfumul... "

Pentru mine, Măștile a fost acel gen de carte care te plictisește oribil în prima jumătate, dar după un anumit punct, începe să curgă rapid și efectiv nu-i mai poți da drumul. M-au incomodat puțin numele japoneze, greu de ținut minte la prima vedere, la fel ca și limbajul ceva mai formal al personajelor. În schimb, am iubit suspansul cărții, povestea înduioșătoare, drama femeilor japoneze sortite a se supune unei lumi guvernate de bărbați. Cartea mi s-a părut foarte ușor de citit, având doar 200 de pagini cu scris mare; cu ceva interes, poate fi terminată într-o singură zi.

Un lucru foarte interesant este analogia cu teatrul Nō, o formă de teatru japonez interpretat în exclusivitate de bărbați. Fiecărei tipologii feminine prezentate în roman îi corespunde un tip de mască tradițională, cea de pe copertă fiind o mască Masugami, reprezentând o femeie nebună. Citind o carte străină afli implicit și multe lucruri interesante despre cultura respectivă, iar Japonia abundă în tradiții și legende ce merită descoperite.

Nota mea: 5/5

Despre autoare

Fumiko Enchi s-a născut în 1905, la Tokio, în familia literatului japonez Kazutoshi Ueda. Având o sănătate precară încă din copilărie, este educată acasă, cu preceptori, și astfel ia contact de timpuriu cu literatura orientală și occidentală. Publică șapte romane şi, în paralel, publică piese de teatru și traduceri, printre care și cele zece volume ale Poveștii lui Genji, tălmăcite în japoneza modernă. Pentru scrierile sale, Fumiko Enchi a fost recompensată cu Premiul Tanizaki în 1969 și Ordinul Japoniei în 1985. Moare în 1986, în urma unui atac de cord.

Keep on dreaming...

Dacă nu am visa, viaţa noastră aproape că nu ar avea rost şi nu ar merita trăită. Fără un sens ales, de unde am şti încotro să ne îndreptăm?

Visurile noastre sunt cele care ne ajută să ne ridicăm atunci când cădem, care ne susţin emoţional când suntem loviţi de greutăţi, care pun fiinţa umană în mişcare. Omul modern, în special, are nevoie să viseze pentru a depăşi temerile de nou şi condiţiile schimbate ale timpului nostru, cazurile din ce în ce mai frecvente de depresie şi înstrăinare socială.

Visul tău a eşuat? Analizează-ţi capacităţile şi stabileşte-ţi unul mai aproape de tine. Visurile mari se pot fi atinse în general doar cu paşi mici. Dar nu renunţa niciodată la vis. El este cel care te ţine în viaţă.

Și eu votez! - campanie de responsabilizare a tinerilor

Nu știu cum și unde a zburat timpul, dar iată că azi m-am trezit asupra faptului împlinit: am în sfârșit drept de vot. M-am dus frumușel la secția de votare și m-am simțit super importantă votând, deși probabil că în realitate eram ceva de genul:

În fine, a fost și asta o experiență folositoare, iar acum am o ștampilă drăguță pe buletin. :D

Dar nu vă spun toate astea ca să mă laud, ci ca să vă amintesc cât de important e ca dreptul de vot să fie exercitat. Să nu credeți că vreau să imprim un caracter politic blogului; votați cu oricine vreți, dar neapărat votați. Bună sau rea, o opinie este o opinie. S-a constatat că prezența la vot în rândul tinerilor este foarte scăzută și, dacă e să-mi dau și eu cu părerea, nu prea ne putem încrede că oamenii mai mari vor face o alegere corectă în locul nostru.

Mai devreme venise o mătușă în vizită, și mă întreba pe mine ce anume se votează. Zicea că sunt alegeri prezidențiale. Mai târziu ies din cabina de vot și îmi zice mama: "Ce ți-a luat așa de mult? Ai stat să-i citești pe toți?" "Păi ce vrei mama, să-l votez pe primul pe care-l văd?" "Nu contează, oricum nu-i cunoști." Wtf? Pe bune oamenilor, chiar nu ar strica să vă schimbați atitudinea.

Vi se pare logic să voteze doar bătrâneii, care-l aleg pe cel care dă mai mult ulei și chibrituri? Sau să votăm noi, care avem mintea limpede și deschisă, care încă nu suntem tentați de mita electorală?

Lumea zice că oricum nu se poate schimba nimic. Dar gândiți-vă că peste 100 de ani vor fi în țară un set complet nou de candidați și de alegători. Nu e logic să rămână totul la fel ca acum. Nu putem  schimba totul dintr-o dată, dar dacă noi aducem o schimbare mică, și copiii noștri aduc și ei o schimbare, și la fel și copiii lor, și tot așa, am certitudinea că vom ajunge într-un final să avem ceva bun. 

Uitați-vă de exemplu la americani, unde ziua alegerilor ca un fel de sărbătoare. Iar ei au de fapt un sistem destul de prost după părerea mea, în cadrul căruia opinia cetățenilor poate fi respinsă pe față. Și totuși ei votează și chiar se simt mândri. Mândria noastră națională unde este?

Hai cu zăpada! ♥

Nici nu știu cu ce să încep, sunt pur și simplu speechless. Nu-mi pot stăpâni bine sentimentele, și totuși se pare că... ninge! Ținând cont că anul trecut nu prea am avut parte de zăpadă, nu îmi pusesem mari speranțe în acest, an, dar iată că e ajun de Moș Nicolae și strada e învelită de o minunată pătură argintie. Puține cadouri l-ar putea întrece pe acesta.

Din moment ce ninsoarea a ajuns în sfârșit, am certitudinea că stresul și supărările se vor risipi, și că de acum nu pot urma decât lucruri bune. An de an, oricare ar fi fost problemele mele, se rezolvau de la sine odată cu prima zăpadă. Oamenii deveneau brusc mai deschiși și mai generoși, străzile răsunau de râsete de copii, la televizor se difuzau tot felul de programe vesele, tematice. Tot ceea ce îmi dorisem de-a lungul anului se afla în ghetuțe sau sub bradul de Crăciun. 

Amintirile mele legate de zăpadă sunt prea departe pentru a le vedea vii în fața ochilor, totuși în această iarnă am de gând să îmi creez niște amintiri noi, pe care să le privesc cu nostalgie mai târziu, asociindu-le cu copilăria. Voi munci pe brânci la oamenii de zăpadă și voi lupta cu îndârjire în bătăile cu bulgări. Și de ce nu, voi încerca să fac și eu acei îngerași în zăpadă pe care îi fac copiii din desenele animate.

Dacă sosirea zăpezii nu ar depinde această vreme aspră și rea, nu aș avea nimic de reproșat iernii.  Dar poate că există totuși o logică pentru toate, nu-i așa? Când afară e gheață și ger, învățăm să apreciem mai mult căldura căminelor noastre.

Dacă zăpada nu ar mai fi groasă iar gerul nu ne-ar tăia obrajii, s-ar pierde jumătate din farmecul colindelor. Bucuria acestora nu stă doar în versurile cântate, ci și în drumul parcurs spre casa gazdei. Îți saltă inima de bucurie când, după o călătorie lungăintri într-un loc unde e cald și bine, iar pe masă sunt înșirate o mulțime de dulciuri specifice sărbătorilor. 



Zăpada ne aduce aminte că undeva afară se află și alte suflete care îndură gerul iernii pe cont propriu. Mai mult ca oricând, în această perioadă trebuie să scotocim înăuntrul nostru și să ne rugăm pentru a primi putere și cât mai multe oportunități pentru a dărui. Nu doar familiei și prietenilor, ci și acelora pe care nu-i cunoaștem câtuși de puțin. Când mergem duminica la biserică, ar fi frumos să ducem nu bani, ci o pâine pentru un om înfometat sau o căciuliță pentru un copil căruia îi e frig. Este timpul să fim mai aproape unii de alții.

Ținând cont de toate acestea, dragă Decembrie, te rog să fii bun și să nu te zgârcești cu zăpada. ♥

*Articol publicat în cadrul Postărilor de Iarnă găzduite de blogul Love for books

Chiar atât de rău stăm cu patriotismul?

Îmi amintesc cu nostalgie și mi-e dor de clasele mai mici în care învățam cu entuziasm poezii și cântece patriotice. Aveam mult mai puține lucruri decât acum, și totuși chiar ne iubeam țara. La fel de frumos era și pe 24 ianuarie, când ieșeam pe terenul de sport și făceam o horă imensă. Eram niște adevărați patrioți în copilărie, dar anii au venit și ne-au schimbat. Am devenit conștienți de greutățile pe care le îndură părinții noștri ca să ne fie bine, am fost indignați când li s-au tăiat salariile, și ne-am lovit și noi cel puțin o dată de ostilitatea medicilor sau a funcționarilor publici.

Erau vremuri în care oamenii nu aveau nici jumătate din confortul de care dispunem noi acum, și totuși erau îmboldiți de un puternic elan patriotic. Ei sperau la vremuri mai bune și nu se sfiau chiar să-și dea viața în scopul unui vis. Astăzi, e ca un fel de modă să-ți vorbești țara de rău, să învinuiești politicienii pentru greutățile tale, dar culmea, să stai pasiv și să-i aștepți tot pe ei să aducă o schimbare. Am de exemplu la școală fete de bani gata- îmbrăcate de la New Yorker și Zara, sufocate de cosmetice, care efectiv au primit mereu tot ce și-au dorit fără să miște un deget. Și totuși le aud și pe ele văitându-se cum că "țara asta nu îmi oferă nicio posibilitate pentru viitor", "nu vreau să rămân aici și să îmi irosesc capacitățile". Dar dacă ești atât de capabilă precum zici, înseamnă că totuși învățământul românesc a făcut o treabă bună, nu-i așa?

Nu zic că e rău să studiezi în străinătate, din contra, e o mare realizare, dar ar fi frumos ca după terminarea studiilor tinerii să se întoarcă în țară și să pună aici în aplicare ceea ce au învățat. Am tot respectul pentru tinerii antreprenori de succes, pentru ONG-urile care se zbat, pentru artiștii care promovează imaginea României peste hotare. Mi se rupe inima când văd supermarketurile pline numai cu produse de import. De ce preferăm să ne băgăm banii în buzunarele străinilor, în loc să sprijinim micii producători români?

Dragi părinți care vă îndemnați copiii să plece în afară, nu uitați că, dacă ei pleacă, nu mai rămâne nimeni care să vă ofere un sprijin la bătrânețe.

Eu una vreau să rămân în țară. Aici îmi sunt rădăcinile, aici sunt mormintele bunicilor mei. Aici e trecutul meu și tot aici vreau să-mi fie scris viitorul. Celor care simțiți la fel, vă urez un călduros la mulți ani, și vă țin pumnii în realizarea tuturor visurilor voastre.