Cele 5 limbaje ale iubirii - Gary Chapman - tu ce limbaj al iubirii vorbești?

Editura: Litera
Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2019
Gen literar: self help, dezvoltare personală

În timp ce citeam cartea lui Gary Chapman, mă întrebam cum ar fi să îl întâlnesc în persoană și să port o conversație cu acest om. Asta pentru că, pe lângă talentul lui de psiholog, Gary Chapman mi-a lăsat impresia unui om empatic care vede întotdeauna binele din oameni și caută să facă bine.

Pastor și consilier matrimonial, Gary Chapman este autor al mai multor cărți menite să îmbunătățească relațiile dintre oameni, dintre care cea mai cunoscută este Cele 5 limbaje ale iubirii. Inițial destinată cuplurilor căsătorite, cartea a avut un succes răsunător, astfel că după ea au apărut mai multe cărți destinate altor grupuri-țintă. Avem limbajele iubirii pentru bărbați, pentru adolescenți, pentru copii, pentru cei singuri. Personal am înclinat să citesc pe aceasta din urmă, întrucât ea se dedică atât relațiilor romantice, cât și celorlalte tipuri de relații care apar în viața noastră.

Contrar titlului,  "Cele 5 limbaje ale iubirii pentru cei singuri" nu este o carte despre cum să îți găsești un partener, ci despre cum să aplici limbajele iubirii în alte contexte decât căsătoria. Aici ne sunt prezentate cele 5 limbaje deja consacrate și suntem îndrumați să le folosim în toate tipurile de relații: cu persoana iubită, cu familia, cu colegii de la serviciu și nu numai. În principiu, orice relație interumană poate beneficia de acestea. 

Conform lui Gary Chapman, există 5 limbaje prin care oamenii își exprimă iubirea, și anume:

• cuvintele de apreciere; 
• darurile;
• serviciile;
• timpul de calitate;
• atingerile.

"Din când în când, cu toții avem nevoie de cineva care să ne bată pe umăr și să ne spună: ai făcut o treabă pe cinste."

Toate aceste limbaje sunt importante în construirea unei relații sănătoase, dar Chapman subliniază că fiecare dintre noi avem unul, uneori două limbaje care predomină. Cu cât ni se vorbește mai mult în acest limbaj, cu atât ne vom simți mai iubiți. Însă atunci când vorbim în limbajul nostru putem neglija ceea ce e important pentru ceilalți. Adesea oamenii se simt neîmpliniți într-o relație nu pentru că nu s-ar iubi, ci pentru că vorbesc în limbaje ale iubirii diferite. 

Pentru unii oameni cel mai important lucru e să petreacă timp de calitate într-o relație, în timp ce alții consideră mai importante serviciile oferite la nevoie. Unul ar putea avea ca limbaj al iubirii cadourile, în timp ce celălalt nu le vede rostul. Pentru a avea relații armonioase trebuie să aflăm care este limbajul iubirii al celuilalt și să învățăm să îl vorbim mai des. De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că limbajul în care ne exprimăm iubirea nu e neapărat același cu cel în care dorim să o primim.

Autorul își ilustrează teoria folosind ca exemple experiențele oamenilor pe care i-a consiliat: fii și fiice care și-au întărit relațiile cu părinții lor, tineri care au format o legătură cu colegi cu care inițial nu se înțelegeau, cupluri care au trecut peste dificultăți.

Mi s-a părut simpatic exemplul lui Reed, unui tânăr frustrat pe colegul lui de cămin din cauză că acesta făcea prea multă mizerie. În urma discuției cu autorul, au aflat că limbajul iubirii al colegului era cel al cuvintelor de apreciere. Astfel au convenit ca Reed să se concentreze pe calitățile colegului său și să își exprime mai des aprecierea față de acesta. Adesea unii dintre noi considerăm că aprecierea noastră se subînțelege din acțiunile pe care le facem, dar pentru alți oameni este important ca aceasta să fie exprimată prin cuvinte.

"L-am revăzut pe Reed abia în vacanța de Crăciun. Am repetat întrebarea inițială: cum e la facultate?

Fața i se lumină și răspunse cu un zâmbet: Ești fantastic.

- De ce spui asta? l-am întrebat.

- În după-amiaza aceea, când am fost la tine la birou, nu credeam că planul tău o să funcționeze. Dar uite că Brad și cu mine suntem pe cale să devenim prieteni cu adevărat. Pantofii lui sunt sub pat, hainele lui murdare sunt de obicei în punga de rufe murdare, iar dozele de suc sunt în coșul de gunoi. De fapt, a găsit un coș de gunoi pe hol și acum îl folosește tot timpul.[...]

- Mă bucur i-am spus, dar am o mică observație de făcut. Nu eu sunt fantastic, iubirea e fantastică. Am zâmbit amândoi și ne-am îmbrățișat."

O altă idee interesantă introdusă de Gary Chapman e aceea că fiecare persoană are un rezervor al iubirii. Cu cât rezervorul unei persoane este mai plin, adică persoana se simte iubită, cu atât mai mult va dărui iubire celorlalți. Prin urmare, pentru a ne îmbunătăți relațiile cu ceilalți trebuie să le oferim noi întâi iubire, să le umplem rezervorul, iar ei o vor reciproca.

Dacă sunteți în căutarea unui mod de a vă îmbunătăți relațiile cu ceilalți, sunt sigură că această carte vă ajuta și inspira. De asemenea, poate fi și un mod de introspecție, datorită temelor de gândire care se găsesc la sfârșitul fiecărui capitol. Pe mine această carte m-a făcut să-i privesc pe cei dragi cu alți ochi, iar acum încerc să îmi dau seama care este limbajul iubirii al fiecăruia.

Ca punct slab, deși cartea adresează toate tipurile de relații, cel mai mult se dedică relațiilor romantice, deci dacă ați citit deja prima carte probabil aceasta vi se va părea repetitivă. Nu vă așteptați să vă schimbe relațiile peste noapte, dar cu siguranță vă va ajuta să îi înțelegeți mai bine pe ceilalți și să le oferiți mai multă iubire.

La sfârșitul cărții se găsește și un testuleț care te ajută să afli care este limbajul tău al iubirii. Dacă sunteți curioși, îl puteți face și voi pe https://www.5lovelanguages.com/quizzes/.

Tu ce limbaj al iubirii vorbești?

Link de cumpărare: Elefant

Nota mea: 4/5

În căutarea amintirilor perfecte

Fondator al Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga și autor a trei cărți despre fericire, Meik Wiking a fost descris de The Times drept cel mai fericit om din lume. Pentru cineva nefamiliarizat cu scrierile lui Wiking, această slujbă a lui ar putea suna desprinsă din povești, și pe bună dreptate. În activitățile noastre de zi cu zi, cât de des ne gândim în mod direct la fericire?

Adesea când hotărâm să începem o activitate, luăm în calcul factorul economic sau social, iar fericirea personală cade pe plan secund. De câte ori nu am citit cărți deoarece conținutul ne era util, dar nu plăcut, sau am ieșit în oraș doar pentru că toți colegii erau acolo, sau am cumpărat un anumit obiect doar pentru că toată lumea îl deține? Dar câte din lucruri le începem doar pentru că ne fac fericiți și atât?

După ce am savurat Mica enciclopedie Hygge și Mica enciclopedie Lykke, nu am putut rata a treia carte, a lui Meik Wiking, Arta de a-ți crea amintiri. Pentru necunoscători, hygge e un concept de lifestyle danez, care celebrează micile plăceri ale vieții, iar lykke este cuvântul danez pentru fericire.  O imagine care ilustrează perfect conceptul de hygge este un grup de prieteni adunați în jurul șemineului, într-o cabană, povestind și bând ciocolată caldă. În ultimii ani, Danemarca s-a situat întotdeauna pe unul din primele locuri în topul celor mai fericite țări din lume.

Cel mai super lucru la aceste cărți e că ne învață că fericirea personală e importantă, și că e datoria noastră să lucrăm activ pentru a o obține. De asemenea, se diferențiază de alte cărți de self-help prin sfaturile concrete pe care le oferă. De exemplu, aprinderea de lumânări, dulciurile, plimbările prin natură, sunt lucruri dovedite științific care cresc sentimentul de fericire. În primele două volume am descoperit mai multe sfaturi practice de acest gen. În Arta de a-ți crea amintiri, în schimb, sfaturile sunt mai degrabă centrate pe decizii și s-ar putea să vă scoată puțin din zona de confort.

Cartea a început puțin plictisitor, cu statistici și studii (Meik Wiking este, până la urmă, un cercetător al fericirii), dar a recuperat rapid prin varietatea de sfaturi și povestiri. Aceste sfaturi sunt împărțite în opt capitole, fiecare împărțite la rândul lor în secțiuni de câteva pagini. Din acest motiv mi se pare o carte perfectă pentru persoanele care nu au foarte mult timp la dispoziție pentru citit, putând fi scoasă de pe raft și pusă la loc din când în când, fără a pierde șirul ideilor. Mai jos aș vrea să vă las câte o idee extrasă din fiecare capitol:

1. Cum fructificăm energia începuturilor - Odată pe an, mergeți într-un loc în care nu ați mai fost. Poate la fel de bine fi un loc îndepărtat sau foarte apropiat.

2. Experiențe multisenzoriale - Amintirile noastre pot fi îmbogățite prin asocierea cu un anumit miros, gust sau melodie. Nu e nevoie să mergeți într-un loc exotic, să cheltuiți mulți bani sau chiar să ieșiți din casă pentru a obține o amintire plăcută. Încercarea unui nou fel de mâncare, de exemplu, poate fi o experiență savuroasă și memorabilă.

3. Investiți atenție - Tratați amintirile așa cum ați trata persoana iubită la o întâlnire. Deconectați-vă de social media, fiți prezenți, culegeți detaliile.

4. Creați momente cu sens - O să las un citat să vorbească despre acest capitol: "În calitate de cercetător al fericirii, am observat să fericirea de găsește adesea când se aliniază trei elemente: cine simțim că suntem, cine vrem să fim și cum ne văd ceilalți. Când cei dragi ne văd și ne iubesc așa cum suntem cu adevărat și când reușim să devenim cine știm că putem fi, atunci găsim fericirea."

5. Condimentați totul cu multă emoție - Când aveți de ales între mai multe activități pentru o anumită zi, treceți-le prin filtrul celor 10 ani. Peste 10 ani, nu vă veți mai aminti cum stăteați întinși pe plajă, dar cu siguranță vă veți aminti prima plimbare cu jet ski-ul.

6. Momente de vârf și eforturi - Alegeți drumul cel mai lung. Experiența este mult mai grozavă dacă ați urcat 5 ore spre vârful unui munte, în loc să ajungeți acolo în 15 minute cu telefericul.

7. Zădărniciți uitarea cu ajutorul poveștilor - O activitate care nu a decurs conform planului, de exemplu un picnic întrerupt de vremea rea, nu e neapărat o amintire urâtă. Bucurați-vă oricum de activitate, apoi înfloriți puțin povestea, adăugați câteva glume, și veți obține o amintire pe care o veți povesti cu drag la ieșirile cu prietenii.

8. Memorie externă - O amintire dintr-o excursie este cel mai adesea o fotografie "instagramabilă", făcută din unghiul cel mai bun și înfrumusețată cu diverse filtre pe social media. Pe de altă parte, fotografiile pe care nu le postăm sau printăm cel mai probabil vor rămâne uitate într-un folder pe care nu îl vom mai deschide pentru multă vreme, ba chiar l-am putea pierde. O soluție ar fi crearea unui cont privat pe care să încărcăm fotografiile nu foarte artistice, dar care surprind emoțiile trăite în acea experiență.

O parte din sfaturile prezentate de Maik Wiking mi s-au părut bune de pus în practică, altele mai vagi sau de la sine înțelese, însă ceea ce mi s-a părut surprinzător a fost varietatea de povestiri folosite pentru a ilustra aceste sfaturi: relatări ale participanților la studiu, amintiri din viața personală a autorului, sau exemple consacrate. Dintre acestea, mi-a rămas în minte povestea artistului american Andy Warhol, folosită ca exemplu în capitolul Experiențe multisenzoriale. Acesta susținea că își schimbă parfumul odată la trei luni, pentru a asocia acea perioadă din viață cu mirosul unui anumit parfum. El a fost îngropat împreună cu parfumul lui preferat, Beautiful de Estee Lauder.

O altă particularitate a acestei cărți este bogăția de imagini și grafice, care contribuie la crearea unei stări de bine. Această carte despre amintiri este în sine o amintire fericită. De fapt, toate cărțile lui Meik Wiking sunt foarte vii colorate și frumos îngrijite. Combinați-le cu o băutură caldă și lumina unei lumânări și veți obține o atmosferă cu adevărat hygge!

Nota mea: 4/5

Cartea se găsește pe: Elefant.ro

„Adela” de Garabet Ibrăileanu - Recenzie

Este a doua oară când citesc această carte. Prima încercare a fost pe la începutul liceului, când stilul lui Ibrăileanu mi s-a părut greoi și obositor. Mai târziu, fragmentele citite ocazional prin variantele de Bac sau pe diverse site-uri m-au făcut să privesc cartea dintr-o lumină nouă, astfel ea ajungând din nou în mâinile mele.

Romanul ne prezintă povestea unei iubiri neîmplinite, deghizată în prietenie. Doctorul Emil Codrescu o cunoaște, în casa unor prieteni, pe Adela, o fetiță de câțiva anișori, cu care se împrietenește rapid, devenind nedespărțiți. Peste douăzeci de ani, cei doi nutresc sentimente de dragoste unul pentru celălalt, dar acesta decide să nu le facă publice, de teamă că diferența de vârstă ar fi dăunătoare pentru tânăra Adela. 

Astfel, cartea este structurată sub forma unui jurnal, în care doctorul notează impresii legate de întâlnirile cu Adela, de locurile și persoanele întâlnite în călătorii, dar și despre firea umană în general.

„Voi iubi în Adela forma ei ideală și sufletul, parfumul vieții ei, îi voi da totul fără să-i cer nimic.”

Imposibilitatea împlinirii iubirii amplifică sentimentele bărbatului, care aproape o venerează pe Adela. Acesta analizează în detaliu toate vorbele, gesturile și atingerile întâmplătoare ale fetei și colecționează obiecte mici și neînsemnate oferite de ea.

Mi s-a părut interesantă perspectiva masculină grație observațiilor legate de gesturile Adelei, sau ale altor femei, gesturi mici care îi atrăgeau atenția scriitorului prin feminitatea lor, și cred că acesta ar putea fi un imbold pentru fetele de azi să nu își piardă sensibilitatea și eleganța, chiar dacă societatea le îndeamnă să fie mai „băiețoase”. Scriitorul pare un bun cunoscător al firii feminine, ceea ce găsesc admirabil.

„Dar femeile nu devin pasionate decât după ce se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un bărbat și o femeie să-și spună tu. Până atunci ele sunt în defensivă, au spiritul mai liber decât oricând, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat și idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital și ridicol, dar care după aceea își recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, și-a îndeplinit tot rolul.”

Lectura m-a purtat pe meleaguri cunoscute și dragi, în satul Bălțătești și alte câteva locații din apropierea orașului Tîrgu-Neamț, o zonă foarte frumoasă pe care vă îndemn cu căldură să o vizitați. Descrierile autorului mi s-au părut fermecătoare, de o sensibilitate aparte, și adesea mi-au făcut sufletul să vibreze.

Din păcate, numărul scăzut de steluțe este cauzat de repetitivitate și de lipsa acțiunii și a dinamismului. În ultimul timp, am ajuns să apreciez mai mult cărțile după cum mă țin captivată și mă fac să mă gândesc la ele atunci când nu le citesc. A trebuit să trag un pic de mine ca să duc romanul la capăt și adesea reciteam paragrafe pentru că nu mă puteam concentra. Însă asta nu înseamnă că romanul nu este unul bun.

Adela este una dintre acele lecturi comode, care nu te iau prin surprindere. Citiți-o pe parcursul unei zile libere, când nu aveți alte probleme care să vă distragă, citiți-o dacă vă fascinează.. dragostea și ați putea citi oricât despre ea fără să vă plictisiți.

Dacă ar fi să deschid acum cartea la o pagină întâmplătoare, aș găsi cu siguranță câte o frază care să mă mângâie un pic pe suflet și poate să mă determine să citesc romanul din nou. Și cu siguranță îl voi reciti cândva, în speranța că data viitoare îi voi acorda mai multă atenție și voi descoperi în el altceva.

În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, o cauză. Devin tot mai mult o prelungire, un efect.

**

Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul „domnişoară” în „doamnă”. Mi se pare o mixtitudine în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate la fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească.

**

Dacă iubeşti pentru un motiv anume, eşti frumos, deştept, bun, iubirea devine comercială: te iubesc pentru că te iubesc.

Nota mea: 3/5

Această carte poate fi achiziționată de aici.

Recenzie „Hex Hall” de Rachel Hawkins

Orice adolescentă ar crede că e cool să fii vrăjitoare, dar lui Sophie Mercer magia nu i-a adus decât belele. 

După ce a transformat balul școlii într-un dezastru, ea e trimisă la Hex Hall, o școală de corecție pentru vrăjitoare, zâne, vârcolaci, și alți tineri cu puteri magice. Dar Hex Hall nu se dovedește un loc atât de sigur pe cât spun broșurile. Încă din prima zi, Sophie își face trei dușmance, se îndrăgostește de idolul tuturor fetelor din școală, și împarte camera cu o vampiriță temută de toată lumea. Când un pericol nevăzut amenință școala, Sophie e nevoită să-l confrunte, descoperind în același timp lucruri noi despre trecutul familei sale.

Hex Hall este o carte drăguță și relativ scurtă pentru adolescenți, care se citește lejer și pe care o poți termina într-o zi, dacă îi acorzi timpul necesar. Eu am primit-o la un concurs și mă bucur că am avut ocazia de a o încerca. Nu simt că ar fi multe de zis despre ea, dar mi s-a părut că volumul merită să fie menționat.

Cartea nu m-a impresionat din punctul de vedere al scrierii, dar aceasta nu e o problemă dacă lași povestea să te acapareze. Eu am citit-o după un clasic și cred că asta mi-a influențat negativ începutul, dar uitându-mă a doua oară peste ea, limbajul mi se pare simplu și cursiv, perfect pentru cititorii tineri. Pe măsură ce acțiunea progresa, am început să mă gândesc mai puțin la detaliile tehnice și mai mult la poveste. Cartea se umple treptat cu mister, apar tot felul de evenimente neașteptate, și suntem învăluiți în suspans și teamă pentru soarta eroinei noastre.

Sophie mi s-a părut o protagonistă plăcută. Ea este amuzantă și curajoasă, și nu se teme să facă ceea ce e corect, chiar dacă astfel se opune așteptărilor altora. Personal, întotdeauna apreciez un personaj care folosește sarcasmul.

„- Și acum, Sophia, nu vrei să-mi spui de ce ești aici, lângă iaz, în loc să te prezinți la următorul curs? 

- Trec printr-un fel de criză tipic adolescentină, doamnă Casniff. Știți, am nevoie să mă izolez, să țin un jurnal, lucruri de genul ăsta.”

În ciuda clișeelor cu care debutează lectura(școala pentru tinerii cu puteri supranaturale, fata obișnuită care se îndrăgostește de cel mai râvnit băiat și școală și e dușmănită de fetele populare, fata obișnuită care descoperă că e cea mai cea dintre vrăjitoare etc), Hex Hall a avut un sfârșit la care nu m-aș fi așteptat și care a compensat pentru restul cărții. De asemenea, aceasta e presărată cu momente amuzante, iar suspansul e garantat. Citiți ultima parte în timpul nopții și veți avea o atmosferă destul de înfricoșătoare.

Cred că, înainte de a o achiziționa, ar trebui să vă gândiți cât de mult contează pentru voi originalitatea într-o carte. Aceasta nu e genul de carte care îți rămâne în minte, dar poate fi o lectură plăcută și relaxantă.

Ce ar mai trebui menționat e că Hex Hall este prima carte dintr-o serie de trei volume, restul nefiind încă traduse în limba română. Sfârșitul cărții, deși îți stârnește curiozitatea, nu te obligă însă la achiziționarea celorlalte volume, putând fi interpretat și ca un sfârșit deschis. :D

Nota mea: 4/5

Această carte poate fi achiziționată de aici.

Voi ce părere aveți? Ați citit cartea, sau altele de genul acesta?

Recenzie „Domnișoara Christina” de Mircea Eliade

...it stood
All beautiful in naked purity,
The perfect semblance of its
blodily frame...
     Shelley, Queen Mab

De ziua limbii române, o carte în limba română!

Ok, trebuie să recunosc că a trebuit să mă holbez ceva timp la bibliotecă până să mă hotărăsc ce carte să aleg. Asta din cauză că am citit foarte puține cărți românești în ultimul timp, ceea ce e puțin trist, deoarece, dacă noi românii nu ne interesăm de propriile naostre valori, atunci cine?

Mai trebuie să recunosc și că nu sunt o mare admiratoare a lui Eliade. I-am detestat caracterul infatuat în Maitreyi și m-a plictisit teribil în Romanul adolescentului miop, dar sunt de părere că talentul scriitorului este cel mai bine pus în valoare de prozele sale fantastice, dintre care Domnișoara Christina nu face excepție.

Pictorul Egor este invitat de prietena lui, Sanda, să petreacă o lună la moșia familiei Moscu. Acolo îl întâlnește și pe profesorul Nazarie, un arheolog venit să facă săpături în zonă. Cei doi bărbați observă că mama și sora Sandei vorbesc cu înflăcărare, de fapt aproape venerează o mătușă moartă cu mulți ani în urmă, Domnișoara Christina, pretinzând că se întâlnesc cu ea în vis. În același timp, în sat se petrec lucruri înspăimântătoare, animalele mor, oamenii se îmbolnăvesc. Sătenii o învinuiesc pentru acestea pe Domnișoara Christina, care după o viață imorală continuă să cutreiere împrejurimile sub formă de strigoi.

În ciuda pericolului, bărbații decid să rămână la conac pentru a le proteja pe doamna Moscu și pe fiicele ei. Surpriza apare când Domnișoara Christina își exprimă dragostea față de Egor, propunându-i o aventură. Deși înspăimântat, Egor rezistă din ce în ce mai greu farmecelor femeii vampir, iar șederea celor doi bărbați la moșia familiei Moscu devine o veritabilă experiență horror.

Având în vedere modul în care vampirii sunt tratați în cărțile contemporane, mi s-a părut interesant și revigorant să citesc despre vampiri într-un cadru românesc. Acolo unde le este locul. Pentru că în cărțile YA vampirii sunt mult umanizați astfel încât să topească inimile cititoarelor tinere, și astfel se pierde latura lor misterioasă. De asemenea, pot spune că am iubit atmosfera de secol 20 din această carte. A fost ca o gură de aer proaspăt!

Recomand lecturarea acestei cărți pe timp de noapte, în liniște, și vă garantez că veți tresări la fiecare foșnet. În plus, acțiunea cărții se petrece toamna, ceea ce o face potrivită pentru această perioadă. Am reușit foarte repede să mă închid în paginile cărții, având mereu impresia că strigoiul mă pândește și urmează să sară la mine din clipă în clipă. De obicei, cărțile clasice pe care le citesc sunt plictisitoare la început, suspansul crescând din ce în ce mai mult până la final. Aici a fost exact pe dos. Cartea a avut un început foarte bun, atmosfera horror s-a simțit încă de la primele pagini, dar finalul a fost previzibil și nu prea m-a uimit. 

Ca o studentă silitoare ce sunt, mi-am făcut datoria citind prefața și referințele critice de la sfârșit. În mare, criticii care analizează această carte se împart în două categorii: 1-cei care critică nuvela pentru caracterul sexual explicit și 2-cei care ridică nuvela în slăvi, susținând că dragostea femeii-vampir pentru pământean este, ca în Luceafărul, expresia ființei superioare care aspiră să coboare, din dragoste, la nivel de muritor. Eu, din păcate, nu am perceput-o la acest nivel (ignoranta de mine!) și pot spune că nu e nimic prea explicit(pentru standardele noastre de azi). Pentru mine a fost doar o poveste interesantă cu vampiri și un prilej numai-bun de a mă lăsa prinsă într-o carte.

Nota mea: 4/5
Această carte poate fi achiziționată de aici.

Ambient muzical asociat:

Recenzie „Nestemata scobită” de Susannah Appelbaum

Sunt siliţi la fiecare pas să se întrebe: mâncarea o fi... otrăvită?

Sunt convinsă că nu există vârstă în ceea ce priveşte literatura şi chiar şi un om mare se poate bucura de o carte pentru copii atunci când aceasta este bine scrisă, iar povestea prezintă elemente de noutate. Cartea pe care vreau să v-o prezint se adresează în mare grupei de vârstă 10-14 ani, de aceea e posibil să nu mulţumească publicul matur, însă va fi primită cu încântare de persoanele deschise care doresc să-şi condimenteze viaţa cu un strop de fantezie.

Nestemata scobită este prima carte a trilogiei Otrăvurile din Caux, dintre care primele două volume au apărut deja la Litera. Susannah Appelbaum îşi poartă cititorii tineri spre lumea fascinantă a ţinutului Caux, guvernat de tiranicul rege Mătrăgună, unde la ordinea zilei sunt magiile şi otrăvurile. Legea nescrisă a tărâmului este otrăveşte sau vei fi tu însuşi otrăvit. De aceea, indispensabili pentru societate sunt degustătorii, cei care ştiu să deosebească mâncarea comestibilă de cea otrăvită. La polul opus se situează farmacopaţii, cei care vindecă bolile şi otrăvirile, care trăiesc retraşi deoarece profesia lor se opune legii.

Ivy Manx, în vârstă de 11 ani, locuieşte împreună cu unchiul ei farmacopat la taverna Nestemata Scobită, unde învaţă tot ce trebuie să ştie despre ierburi şi otrăvuri. Când unchiul ei dispare în mod misterios, Ivy străbate ţinutul Caux în căutarea acestuia, descoperind nu doar indicii esenţiale pentru călătorie, ci şi elemente din trecutul său. Alături îi vor fi Hâş, cioara ei înţeleaptă, dar şi temătorul Rowan, un degustător lipsit de experienţă, predispus mai mult să ucidă decât să prevină.

Pentru mine, Nestemata scobită a fost o lectură care m-a cucerit instant şi mi-a păstrat atenţia vie până la sfârşit. A avut suspans, mister şi amuzament, poate nu din belşug, ci exact cât poate avea o carte pentru preadolescenţi. Ritmul cărţii nu a fost nici lent, nici alert, lăsând destul timp cititorului pentru a-şi contura în minte decorurile ingenioase. Peste tot pluteşte o aură de mister, având acel element specific cărţilor fantasy care te face să admiri şi să te bucuri de unicitatea lumii prezentate. La fel ca un basm, Nestemata scobită transmite o notă de optimism şi de încântare.

Personajele şi întâmplările prezentate mi s-au părut pline de imaginaţie. Cred că cele mai interesante personaje au fost estacagii- farmacopaţi care locuiesc în interiorul podurilor. Ivy şi Rowan formează un cuplu interesant, iar protagonista noastră este o tânără înţepată şi curajoasă, pe care fetele de vârsta ei o vor îndrăgi. De remarcat cum numele Ivy se traduce prin iederă. 

Fiind vorba de un segment de vârstă tânăr, cartea acordă o deosebită importanţă şi elementelor vizuale, care întregesc experienţa fantastică. Copilul din mine a adorat fontul jucăuş şi ilustraţiile detaliate inserate adesea pe parcursul cărţii. Exprimarea lejeră a autoarei este dublată de o formatare foarte plăcută ochiului, care transformă Nestemata scobită într-o lectură relaxantă şi uşor de parcurs.

Nota mea: 5/5
Această carte poate fi achiziționată de aici.

Despre autoare

Susannah Appelbaum provine dintr-o familie de doctori și filosofi, care i-au insuflat de mică atât fascinația, cât mai ales precauția necesară în fața unei sticle pe a cărei etichetă scrie: „Otravă“. Ideea trilogiei „Otrăvurile din Caux“ i-a venit în copilărie, în timp ce se afla în Franța, în cabana unui pădurar. „Dincolo de ușa căsuței se întindeau păduri străvechi, porci mistreți și tot felul de fructe sălbatice cu totul noi pentru mine și care te îmbiau să le guști.“ Susannah a lucrat în domeniul editorial vreme de mulți ani, iar acum locuiește împreună cu familia când în statul american New York, când în insula Capul Breton din Nova Scoția, unde are o grădină în care cresc tot felul de buruieni.