Acum, după ce am parcurs această carte, e destul de greu să-i scriu o recenzie, când tot ce-mi trece prin minte sunt cuvinte precum: genial, excepțional, fantastic. Pe de altă parte, povestea este atât de complexă încât nu pot puncta ce a fost interesant pentru mine fără să plictisesc sau să dau spoilere.
Romanul ne poartă în America de Sud și urmărește evoluția satului fictiv Macondo pe parcursul existenței sale de numai un veac, având în prim-plan familia întemeietoare a acestuia, familia Buendía. Când José Arcadio Buendía și oamenii lui traversează munții în căutarea unui loc pentru a se stabili, soția sa Ursula e bântuită de un gând mai puternic decât teama de eșec: blestemul de a naște copiii cu coadă de purcel, hărăzit celor ce se împreunează cu membri ai propriei familii. Teama ei nu se adeverește, aceasta având în total trei copii sănătoși: băieții Aureliano și José Arcadio și fetița Amaranta.
Pacea și prosperitatea satului Macondo sunt spulberate prin apariția diverșilor vizitatori, între care cel mai semnificativ este țiganul Melchiade, care îl inițializează pe José Arcadio Buendía în tainele alchimiei. La moartea lui, Melchiade lasă o colecție de manuscrise, pe care urmașii lui José Arcadio Buendía se vor strădui să le descifreze vreme de cinci generații. În casa familiei Buendía se vor perinda o sumedenie de Aurelieni și José Arcadio, urmașii celor dintâi,de înfruntând războaie, calamități, sărăcie, repetând greșelile celor dintâii, până când misterul manuscriselor va fi descifrat.
Un veac de singurătate este o poveste despre viață și moarte, despre ciclicitatea timpului, despre păcat, desfrânare, incest, despre joaca de-a politica, și despre caracterul nobil, dar și distrugător al iubirii. Viața și moartea coexistă, e greu să deosebești realul de imaginar, întregul roman e învăluit de un mister care fascinează și sperie deopotrivă.
Avem de-a face cu un număr mare de personaje, multe din ele purtând aceleași nume, încât dacă pierzi firul narațiunii s-ar putea să nu le mai poți deosebi. Ce au în comun toate aceste personaje: fiecare se simte deosebit de singur. Fiecare are propriul fel de singurătate și propria suferință, pe care ele o acceptă în mod tacit, iar scriitorul o descrie cu imparțialitate și detașare, ca și cum durerea ar fi un adevăr obișnuit al vieții umane.
De asemenea, am remarcat și apreciat la Márquez faptul că el nu cosmetizează viața personajelor, ci intră fără sfială în intimitatea acestora, dezvăluind amănunte mai mult sau mai puțin rușionoase.
Romanul mi s-a părut uneori intrigant, uneori trist, alteori mi-a transmis un fel de pace interioară, de resemnare cu viața. În ciuda complexității acțiunii, cartea nu m-a obosit, însă de multe ori a trebuit să mă opresc pentru a reflecta la ce am citit. Sfârșitul romanului mi-a adus un sentiment ciudat, având senzația că scriitorul mi-a răscolit sufletul și mintea în același timp. Încă simt că în spatele cuvintelor există un înțeles mai profund, pe care nu l-am putut înțelege.
Pentru mine a fost acea carte din care citești prima jumătate în două săptămâni și a doua jumătate într-o singură zi. Nu numai că mi-au fost întrecute așteptările, dar consider această carte a urcat rapid în topul preferatelor mele Îl admir pe García Márquez pentru toată răbdarea și documentarea necesare pentru a scrie un roman atât de bine închegat și sunt determinată să îi descopăr și celelalte opere.
Avem de-a face cu un număr mare de personaje, multe din ele purtând aceleași nume, încât dacă pierzi firul narațiunii s-ar putea să nu le mai poți deosebi. Ce au în comun toate aceste personaje: fiecare se simte deosebit de singur. Fiecare are propriul fel de singurătate și propria suferință, pe care ele o acceptă în mod tacit, iar scriitorul o descrie cu imparțialitate și detașare, ca și cum durerea ar fi un adevăr obișnuit al vieții umane.
De asemenea, am remarcat și apreciat la Márquez faptul că el nu cosmetizează viața personajelor, ci intră fără sfială în intimitatea acestora, dezvăluind amănunte mai mult sau mai puțin rușionoase.
Romanul mi s-a părut uneori intrigant, uneori trist, alteori mi-a transmis un fel de pace interioară, de resemnare cu viața. În ciuda complexității acțiunii, cartea nu m-a obosit, însă de multe ori a trebuit să mă opresc pentru a reflecta la ce am citit. Sfârșitul romanului mi-a adus un sentiment ciudat, având senzația că scriitorul mi-a răscolit sufletul și mintea în același timp. Încă simt că în spatele cuvintelor există un înțeles mai profund, pe care nu l-am putut înțelege.
Pentru mine a fost acea carte din care citești prima jumătate în două săptămâni și a doua jumătate într-o singură zi. Nu numai că mi-au fost întrecute așteptările, dar consider această carte a urcat rapid în topul preferatelor mele Îl admir pe García Márquez pentru toată răbdarea și documentarea necesare pentru a scrie un roman atât de bine închegat și sunt determinată să îi descopăr și celelalte opere.
Recomand cartea cu căldură oricărui cititor care dispune de suficientă răbdare pentru a o duce la capăt, și încă o dată regret că limbajul nu-mi permite să transmit tot ce aș fi vrut în legătură cu ea.
Adevărul este, suspină ea, că lumea se sfârșește încetul cu încetul, iar lucrurile astea nu se vor mai întoarce niciodată.
Secretul unei îmbătrâniri frumoase nu este altceva decât încheierea unui pact onorabil cu singurătatea.
Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.
Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.
Nota mea: 5+/5
Această carte poate fi achiziționată de aici.
