Recenzie „Să nu mă părăsești”- Kazuo Ishiguro

Katie H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” să creadă că, în instituția de la Hailsham, între vizionările de scene erotice din filme și joacă, între colecțiile de reviste sau cărți și iazul cu rațe, ei vor uita adevăratul și unicul motiv al existenței lor, acela de a dona organe. În scurta lor viață, care se întinde preț de un număr limitat de „donații”, ei așteaptă plini de speranță ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată și când vor înceta să mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.

În mod normal nu copiez descrierile oficiale ale cărților, dar de data asta aș vrea să punctez o greșeală. Katie H. nu e educatoare, ci îngrijitoare(în carte, acestea sunt două profesii diferite). Slujba ei nu e să-i ajute pe copiii-clone să creadă că bla-bla-bla, ci să-i îngrijească pe donatorii aflați aproape de sfârșitul vieții.

În rest, nu am foarte multe de spus, pentru că, din păcate, cartea nu m-a mulțumit atât de mult pe cât speram. Când am citit pentru prima dată descrierea, subiectul mi s-a părut atât de intrigant și profund încât am simțit că trebuie să cumpăr cartea cât mai repede posibil. Ceea ce am și făcut. Nu a fost rea, dar am simțit că unele aspecte nu au fost dezvoltate cum ar trebui, că autorul ne-ar fi putut introduce mai bine în atmosfera de la Hailsham și transmite mai multe sentimente.

Romanul urmărește copilăria și tinerețea a trei copii-clone, Tommy, Ruth și Katie, aceasta din urmă fiind naratoarea poveștii și cea care le supraviețuiește celor doi. Copilăria lor nu diferă foarte mult de cea a unor tineri obișnuiți: învață, se joacă, își fac planuri de viitor, leagă prietenii și se îndrăgostesc. Katie își găsește sufletul-pereche, pe Tommy, dar prietena ei cea mai bună, Ruth, i-l ia de sub nas. Ca în zilele noastre, nu? Însă soarta lor e stabilită dinainte de a se naște: își vor dona organele unor persoane care suferă de boli incurabile. Nu vor putea niciodată să își contruiască o carieră sau să întemeieze familii.

Din acest motiv, mă așteptam ca pe tot parcursul cărții să plâng și să blestem soarta atât de dură și de nedreaptă, dar nu a fost așa. În mare, fragmentele care descriu copilăria protagonștilor la Hailsham m-au cam plictisit, iar evenimentele care în carte sunt puncte de reper nu mi s-au părut prea speciale. Probabil că e și vina mea pentru că nu am insistat mai mult asupra ei, însă mi-a luat câteva săptămâni să trec de 2/3 din carte. Sfârșitul, trebuie să recunosc, a fost unul bun. M-a răscolit într-atât încât timp de 2 săptămâni după aceea, am continuat să mă gândesc la deznodământ și la sentimentele pe care mi le-a insuflat.

Mai presus de imposibilitatea de a-ți găsi un rost în viață sau de a fi stăpân pe propriul destin, ceea ce m-a răscolit mai mult la această carte a fost sentimentul unei iubiri neîmplinite. Când ești îndrăgostit, faci tot posibilul să petreci cât mai mult timp cu persoana iubită. Cât de groaznic poate fi să știi că, după un timp limitat, va trebui să-i dai drumul, că nu vei putea explora posibilitățile vieții alături de persoana iubită sau avea un copil!

Și de asemenea, întrebarea în jurul căreia e construit întregul roman: Poate fi viața unei persoane considerată mai importantă decât a alteia?

Cartea ne învață că fiecare dintre noi are propriul zbucium sufletesc și fiecare persoană e un amalgam de sentimente, visuri și trări.

Imediat ce am terminat cartea m-am grăbit să vizionez și filmul, mi s-a părut bun, dar cred că persoanele care nu au citit-o s-ar putea să nu înțeleagă pe deplin acțiunea.

În concluzie, dacă sunteți ok cu cărțile monotone, sau sunteți dispuși să faceți un efort pentru un sfârșit care merită, probabil că această carte vă va fi pe plac. În continuare sunt de părere că domnul Ishiguro a creat un subiect genial pentru o carte. Mă gândesc la ea ca la o carte dragă mie, doar că din păcate nu m-a prins cum aș fi sperat.

Nota mea: 3/5

Această carte poate fi achiziționată de aici.