Sunt obișnuită cu povești cu finaluri fericite, cu incursiuni amoroase care duc la căsătorie, și totuși mi-a ajuns la suflet cartea Anitei Nair, care prezintă o viziune pesimistă asupra dragostei.
Romanul ne poartă în îndepărtata Indie, pe jumătate modernă, pe jumătate încă guvernată de mentalități arhaice. În prim-plan se află indianca Radha, o femeie de condiție bună, căsătorită din obligație în urma unei aventuri care nu era pe placul familiei. Deși are un soț iubitor, pe Shyam, și duce o viață lipsită de griji, Radha îl înșeală cu un oaspete european la hotelul familiei.
Complice la aventura Radhei este unchiul acesteia, care, deși o ajută, îi analizează greșelile cu luciditate și cu experiența unui om pățit. În paralel, Unchiul rememorează două povești de dragoste care i-au marcat viața: întâi, legătura tragică dintre tatăl său ateu și mama sa musulmancă, iar mai apoi propria poveste de dragoste cu o femeie europeană. Astfel, cartea e relatată din trei puncte de vedere: al Radhei, al lui Shyam, și al Unchiului.
Cred că mesajul principal transmis de Anita Nair e că iubirea singură nu e de ajuns pentru a întreține o relație. Mult mai puternice se dovedesc a fi cultura, religia, situația socială. Iubirea oricât de mare nu poate schimba firea și rădăcinile unui om. Or, dacă un bărbat vă dorește, asta nu înseamnă neapărat că vă și iubește. Dar pot oamenii să se schimbe cu adevărat din iubire? Putem iubi pe cineva atunci când ne separă diferențe ireconciliabile?
Cartea Anitei Nair e o carte a poveștilor frumoase care se sting, a sentimentelor înălțătoare, „indestructibile”, care se dovedesc a fi simple fapte efemere.
Cele nouă chipuri ale inimii, sau navarasele, reprezintă cele nouă sentimente primordiale din cultura indiană, pe care personajele le încearcă pe parcursul romanului: dragoste, dispreț, amărăciune, furie, curaj, teamă, dezgust, mirare, pace. Navarasele reprezintă de asemenea principalele expresii faciale ale dansului tradițional indian kathakali, care povesteşte diverse teme mitologii hinduse, punând accent pe gesturile și expresiile faciale ale dansatorilor. Autoarea ne introduce în această formă de teatru-dans prin intermediul Unchiului, care o studiază de la nivel de începător până la expert, arătându-ne determinarea și curajul acestor dansatori, care pentru a deveni profesioniști trebuie să urmeze un antrenament intensiv de până la 8-10 ani.Deși această carte nu m-a atras de la început și m-a speriat prin lungimea ei, mă bucur că i-am dat o șansă, întrucât m-a introdus treptat într-o lume care, deși tristă, s-a dovedit fascinantă, atât prin puterea poveștilor, cât și prin exotism. Frazele par la fel de bine alese ca pașii dansului indian și inspiră o aură de mister care te atrage tot mai mult, ca o țesătură complexă care se formează în fața ochilor tăi.
Recomand această carte tuturor categoriilor de cititori și în special celor interesați să descopere o cultură cu totul deosebită.
Nota mea: 5+/5
Această carte poate fi achiziționată de aici.
